Istoricul ieșean Dorin Dobrincu, fost director general al Arhivelor Naționale ale României, dă câteva exemple care contrazic declarațiile purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, potrivit căruia ”Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni de-a lungul istoriei sale”.

Într-o postare pe Facebook, istoricul notează:

”Un domn care răspunde la numele de Dmitri Peskov, de profesie purtător de cuvânt al domnului Vladimir Putin, la rândul său de profesie autocrat, instalat la Kremlin acum mai bine de două decenii, a glăsuit astăzi ceva care se voia adevăr istoric:

„Vă reamintim că Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni de-a lungul istoriei sale. Și Rusia, care a supraviețuit atâtor războaie, este ultima țară din Europa care vrea să vorbească, chiar să pronunțe cuvântul «război»”.

Bine ați venit la grădiniță, unde se spun basme despre cât de buni, frumoși, cinstiți, harnici și viteji erau strămoșii. Fiecare trib are asemenea invenții pioase, mereu rearanjate, în funcție de vârstă și imaginație. Numai că atunci când societățile cu ale lor state și lideri politici se maturizează, istoria de parastas ajunge în pubelă. Kremlinul e însă departe de această fază. E abia la vârsta adolescentului golan care îi terorizează pe alții în cartier. După ce provoacă un kaft, tot el urlă că l-au atacat tocilarii în drum spre școală. Probabil își imaginează că bibliotecile au fost și ele distruse, iar memoria istorică a umanității pur și simplu nu mai există.

Dacă ar fi așa cum spune dl Peskov, Rusia (în sensul de Moscovia, pentru moldo-români Muscalul) ar fi caz unic în istoria lumii. Adică ar trebui să credem că un stat s-a întins cu steagul alb pe trei continente. Rusia ocupă astăzi estul Europei și tot nordul Asiei. Ba până la 1867 a avut și Alaska. (De văzut mai jos o hartă a expansiunii moscovite.)

Vă imaginați că un cnezat constituit în jurul orașului Moscova, undeva între niște păduri și la intersecția unor drumuri comerciale, s-a tot întins din secolul XIV încoace ca un râu care curge frumos, liniștit și răcoritor printr-un deșert? Vă imaginați că au cerut din convingere patriotică toate cnezatele rusești - Novgorod, Tver, Pskov și altele - să se închine de bunăvoie cneazului aflat în Kremlinul Moscovei, moștenitorul unui imaginar politic bizantino-mongol?

Ne putem imagina că tătarii din Kazan, Astrahan, Siberia și Crimeea au intrat de bunăvoie sub jugul țarilor pravoslavnici? Sau că toate triburile siberiene - de la mansi și ostiaci până la iakuți și ciucci - au spus, când au dat cu ochii de cazacii țarului, „Gata, băieți, plătim tribut pentru că nouă oricum ne prisosesc blănurile?” Sau că mongolii/buriații au zis și ei că fac act de supunere pentru că au nevoie de un stăpân? Sau că triburile de indieni și eschimoși din Alaska aveau surplus de orice și ardeau de nerăbadare să contribuie la slava țarului aflat la distanță de câteva luni de mers apăsat?

Oare finlandezii au jubilat când au trecut de sub stăpânirea regelui Suediei sub cea a a împăratului de la Sankt Petersburg? La fel și cazacii ucraineni revoltați sub Mazepa? Sau lituanienii și polonezii când au rămas fără stat? Iar când Moldova a fost spartă, cu granița pusă în mijlocul țării, pe Prut, pentru că așa s-au înțeles rușii cu otomanii, moldovenii au giucat cumva o horă a bucuriei? Sau poate toate popoarele și triburile de caucazieni, de kazahi, turkmeni și tadjici - fără excepție - au bătut din palme și au băut vin sau cumâs, potrivit cu religiile și cutumele locale, în onoarea marelui și pașnicului vecin din nord?

Și când s-au împărțit iarăși teritoriile, în 1939 sau 1944-1945, iar granițele au fost redesenate în Europa de Est și popoarele fericite, să credem că toate acestea s-au făcut pașnic? Și în 1968, purtătorii de ordine de la Kremlin au ajuns la Praga pentru a planta panseluțe?

Istoria este (și) narațiune, dar nu unică. Și oricum ea nu trebuie confundată cu un basm rostit de un purtător de vorbe din apropierea Turnului Spassky.”, notează Dorin Dobrincu în postare.

Distribuie Distribuie Comentarii