Dacă există viaţă în oceanele ascunse sub calotele glaciare ale unor corpuri din Sistemul Solar precum Europa sau Enceladus, sateliţi ai planetelor gigantice Jupiter şi Saturn, atunci aceste forme de viaţă nu au probabil nicio legătură genetică cu viaţa de pe Pământ, conform unui nou studiu, citat marţi de Space.com, care ridică semne de întrebare cu privire la teoria panspermiei, care susţine că viaţa a ajuns pe Pământ sub forma de microorganisme purtate de comete şi asteroizi cu care s-a ciocnit planeta noastră.

Unii oameni de ştiinţă sunt de părere că forme de viaţă primitivă au colonizat mai multe corpuri ale Sistemului Solar, fiind purtate de fragmente de rocă aruncate în spaţiu după ciocniri cu comete sau asteroizi. Există şi o şcoală de gândire care susţine că viaţa de pe Pământ este de fapt originară de pe Marte, o planetă unde condiţiile propice dezvoltării vieţii au apărut înaintea Pământului. Această idee a vieţii care călătoreşte prin Sistemul Solar în interiorul asteroizilor poartă denumirea de litopanspermie şi este o specie a noţiunii mai largi de panspermie.

Care ar fi însă şansele ca astfel de mici colonişti tereştri, aruncaţi în spaţiu împreună cu fragmente de rocă după ciocnirea planetei noastre cu asteroizi sau comete, să ajungă până la Europa, satelitul lui Jupiter sau până la Enceladus, satelit al lui Saturn - ambii sateliţi având sub calota glaciară de la suprafaţă vaste oceane de apă sărată ce ar fi putut reprezenta mediul prielnic pentru ca micii colonişti de pe Terra sa prolifereze?

Geofizicianul Jay Melosh, de la Universitatea Purdue, a abordat această teorie şi a prezentat rezultatele studiului pe care l-a coordonat cu ocazia conferinţei anuale a Uniunii Americane de Geofizică, desfăşurată recent la San Francisco.

Jay Melosh a folosit simulări computerizate pentru a urmări soarta a 100.000 de fragmente de rocă expulzate de la suprafaţa planetei Marte în urma unui impact cu un asteroid. El a luat în calcul trei viteze diferite cu care aceste fragmente de rocă ar fi putut fi aruncate în spaţiu: 1 km/s, 3 km/s şi respectiv 5 km/s.

În simulările derulate, un mic procentaj din fragmentele de rocă marţiană au ajuns să cadă pe Enceladus într-un interval de timp de 4,5 miliarde de ani - doar între 0,0000002% şi 0,0000004% din numărul fragmentelor de rocă care au ajuns pe Pământ. Aceste procente sunt de aproximativ 100 de ori mai ridicate pentru Europa - între 0,00004% şi 0,00007% din numărul fragmentelor de rocă de pe Marte care au ajuns pe Pământ.

În fiecare an, aproximativ o tonă de fragmente de rocă de pe Marte, de dimensiunea unui pumn sau chiar şi mai mari, cad pe Pământ. Pornind de aici, Melosh a calculat că Europa primeşte anual în jur de 0,4 grame de materie de pe Marte, iar Enceladus primeşte între 2 şi 4 miligrame. Acestea sunt valori medii, a subliniat el, precizând că materia de pe Marte ajunge probabil pe Europa sau Enceladus o dată la câţiva ani şi sub forma unor fragmente de rocă mai mari.

Cantităţile sunt similare dacă sursa de roci este Pământul şi nu Marte, a mai precizat el.

Aceste rezultate par promiţătoare din punctul de vedere al teoriei panspermiei pentru că, până la urmă, este nevoie de un singur impact cu o rocă ce poartă în ea microorganisme de pe Pământ sau, în trecut, de pe Marte, pentru a transforma Europa sau Enceladus din locuri lipsite de viaţă în locuri mustind de viaţă. Însă trebuie ţinut cont de mai mulţi factori, iar aceşti factori nu sunt deloc încurajatori.

Spre exemplu, Melosh a descoperit că timpul mediu de tranzit pentru ca un meteorit desprins de pe Marte să ajungă să lovească Enceladus este de 2 miliarde de ani. Desigur că există specii de microbi foarte rezistenţi, care pot supravieţui în spaţiul cosmic, însă 2 miliarde de ani reprezintă o perioadă extrem de lungă de timp, chiar şi pentru astfel de microorganisme. În plus, simulările au indicat că astfel de fragmente de rocă provenite de pe Marte ar lovi suprafaţa lui Enceladus cu o viteză între 5 km/s şi 31 km/s. La un impact cu o viteză de 5 km/s eventualele microorganisme ar putea să supravieţuiască, însă este greu să ne imaginăm că ar reuşi acest lucru şi în urma ciocnirilor produse cu viteze mai mari.

"Astfel, în concluzie, dacă vom descoperi că există viaţă în oceanele de sub calotele glaciare ale Europei sau ale lui Enceladus, cel mai probabil acele forme de viaţă sunt indigene şi nu provin de pe Pământ, Marte sau dintr-un alt sistem solar". Conform calculelor, probabilitatea ca un meteorit provenit din afara Sistemului Solar să lovească Pământul în intervalul de timp de când a apărut planeta noastră, 4,5 miliarde de ani, este de doar 0,01%, iar acelaşi procent în cazul Europei sau al lui Enceladus este mult mai mic.

Dintr-o anumită perspectivă, această concluzie poate fi îmbucurătoare. Europa şi Enceladus, cât şi alte lumi cu potenţial pentru apariţia vieţii din Sistemul Solar, cum ar fi Titan, uriaşa lună a lui Saturn, au rămas neatinse şi necontaminate de-a lungul miliardelor de ani, ceea ce reprezintă o şansă pentru viaţă să apară şi să dispună de timpul necesar să se dezvolte şi să evolueze. Astfel, Sistemul Solar ar putea musti de forme de viaţă unice şi specifice diferitelor planete sau luni unde au existat condiţiile necesare apariţiei vieţii - aşa cum sunt Europa şi Enceladus.

Eventuala descoperire a unei biosfere complet diferită de cea terestră în oceanul Europei sau al lui Enceladus, alcătuită din forme de viaţă care au parcurs un cu totul alt drum evolutiv, ar reprezenta, practic, o a doua Geneză biblică şi ar oferi certitudinea că viaţa nu este un miracol specific doar Pământului şi că ar putea exista oriunde în Univers.AGERPRES

Distribuie Distribuie Comentarii