Deși istoria ne-a învățat că popoarele Europei au fost mereu în expansiune, au creat imperii și au cucerit teritorii pe cinci continente, au fost câteva situații în care civilizația de pe bătrânul continent a fost grav amenințată. Au fost momente care i-ar fi putut schimba definitiv destinul.

Civilizațiile europene au fost printre cele mai combative din istorie. Imperiile făurite pe bătrânul continent au fost expansioniste și a reușit să-și întindă influența pe cinci continente.

Civilizația europeană a modelat existența a numeroase națiuni, reprezentând atât germenul dar și fermentul în crearea unor state devenit super-puteri, precum Statele Unite. Cu toate acestea civilizațiile europene au fost greu încercate de-a lungul istoriei, sub asaltul estului în special, existența lor ajungând pe muchie de cuțit.

Au fost câteva momente de cotitură în istoria Europei, bătălii pe care dacă europenii le-ar fi pierdut, soarta noastră ar fi fost cu totul alta. În mod miraculos sau nu, popoarele europene au rezistat tuturor încercărilor până astăzi, reprezentând un adevărat leagăn al culturii și civilizației, la nivel mondial.

Invazia care a creat Europa de astăzi

Până acum 5000 de ani în urmă, Europa era locuită de triburi eneolitice răspândite din insulele Britanice și până în Balcani. Erau populații de statură mică și medie, cu pielea mai închisă și părul brunet. Erau primii agricultori și crescători de animale. Credeau în zeițe-mame și tot felul de creaturi totemice ale fecundității și fertilității precum berbecul sau taurul.

Trăiau în proto-orașe din case de lut și lemn, înconjurate cu palisade și șanțuri de apărare. Făceau vase superbe din lut, frumos decorate și temple dedicate zeilor chtonieni. Aveau preoți-șamani și lideri, vânători, agriculturi și meșteșugari. În ciuda vieții spirituale evoluate, foloseau încă arme și unelte din piatră, este adevărat lucrate cu mare artă și precizie. Ei sunt popoarele care au ridicat marile monumente megalitice de la Stonehenge, Carnac sau Malta.

Cu 2500 de ani înainte de Hristos, aceste civilizații au dispărut în flăcări. Specialiștii spun că a fost invazia care a modelat destinul Europei. Triburi extrem de războinice, călăreți estici care cunoșteau prelucrara bronzului, neamuri nomade numite Yamnaya au trecut prin foc și sabie întregul continent, până în Insulele Britanice. Erau înalți, cu pielea albă și părul blond sau roșcat. Erau crescători de cai și vite, toleranți la consumul de lapte animal( triburile neolitice europene erau intolerante la lactoză).

Buni călăreți și războinici aceștia nu doar că s-au impus militar și politic dar efectiv au șters genetica bărbaților neolitici. A fost un uriaș genocid european iar triburile yamnaia și-au impus genetica, cultura și chiar stilul funerar, înmormântarea în movile uriașe, numite kurgane. A fost ultima mare invazie care a schimbat definitiv istoria Europei. De-a lungul mileniilor au existat și alte provocări asemănătoare, care ar fi putut modifica decisiv genetica și civilizația europeană.

Războaiele de pe costele Egeei

Unul dintre cele mai grele momente pentru viitorul civilizației europene a fost invazia persană din secolul al V lea îHr. Imperiul Persan era una dintre super-puterile lumii antice, o forță care cucerise o mare parte din lumea cunoscută la aceea vreme. Cetățile grecești erau singurele care stăteau între regii perși și triburile Europei. Perșii au găsit pretextul potrivit pentru a se arunca asupra Europei, în momentul în care coloniile grecești de pe țărmurile Asiei Mici s-au răsculat împotriva satrapilor.

Iar Atena și Eritreia au trimis ajutor răsculaților. Drept represalii, regele perșilor, Darius, a trimis o armată uriașă peste Marea Egee pentru a ataca chiar în inima Greciei. Erau luptători din 36 de națiuni, plus o forță impresionantă de mercenari. În fața acestei amenințări majoritatea cetăților grecești s-au supus. Doar Atena și Plateea au ținut piept uriașei armate persane. Peste 10.000 de hopliți greci, acei luptătoi greu înarmați, mândria cetăților grecești, i-au așteptat pe oamenii Orientului în locul numit Maraton, o plajă pe țărmurile Egeei.

Când armata persană a debarcat, hopliții au șarjat. Luptătorii greci au renunțat la formația lor strânsă, numită falangă, dar și la echipamentul greu, și au atacat în mare viteză liniile persane. Și asta fiindcă doreau să anuleze avantajul arcașilor persani, renumiți în toată lumea antică.

„Atenienii au fost aruncaţi în luptă, şi au primit ordin să alerge către barbari fără să se oprească. Şi când perşii i-au văzut atacându-i în alergare, s-au pregătit pentru a-i primi. Şi i-au atacat pe atenieni cu furie văzându-i puţini şi alergând fără cavalerie sau arcaşi să-i sprijine. Dar atenienii erau uniţi şi s-au încins în luptă cu perşii şi s-au bătut într-un mod memorabil”, scria Herodot.

La 40 de kilometri de Atena, pe câmpul de la Maraton, hopliții atenieni au reușit să învingă uriașa armată persană și au intrat în istorie. Urmașul lui Darius, regele Xerxes a încercat, la rândul său, să cucerească Grecia, dar fără succes. A fost zdrobit în bătălia de la Salamina dar și în cea de la Plateea. Perșii au fost respinși definitiv.

Primul asalt al Islamului asupra Europei

În anul 700 d Hr, trecuse mai bine de un mileniu de la bătălia de la Maraton. De atunci, nicio altă forță de pe alt continent nu încercase să ia cu asalt Europa. Din contră, prin intermediul Imperiului Roman, Europa a fost cea care luase cu asalt alte civilizații, alte continente. În secolul al VIII lea d Hr, bătrânul continent a avut parte de o nouă încercare, un nou punct de cotitură care ar fi putut schimba definitiv soarta Europei. Este vorba despre invazia arabă, începută în secolul al VII lea și care înghițise deja o parte a Europei sudice.

Armatele ridicate în numele profetului, în Peninsula Arabică, antrenând zeci de alte neamuri și triburi au măturat întreg Orientul Apropiat, Africa de Nord dar și mare parte din Spania. Și nu se gândeau să se oprească aici. Emirii mauri de la Cordoba planificau cucerirea întregii Europe, profitând de neînțelegerile dintre feudali și anarhia care domnea în Occident. Încă din 721 d Hr au început atacuri masive asupra Franței de astăzi, prin trecătorile Pirineilor. În anul 732 d hr, o armată uriașă condusă de Abdul Rahman Al Ghafiqi, emirul din Cordoba a invadat ținuturile francilor. Era pentru prima dată când o armată islamică pătrundea atât de adânc în inima Europei.

Erau peste 80.000 de luptători din Yemen, Maroc, Siria și Spania arabă. Armatele din Aquitania era depășite total. În acel moment, Carol Martel, puternicul maiordon franc (n.r. un fel de prim-ministru) a venit cu o armată de 15.000 de războinici franci. Erau net inferiori numeric armatelor arabe, dar soldați încercați, căliți în bătălie, mulți veterani. Înarmați cu spade grele și topoarele lor de luptă numită francisca, francii au format un zid impenetrabil de scuturi. Încurajați în permanență de Carol Martel, coborât de pe cal, printre oameni, războinicii franci au făcut față șarjelor ucigătoare ale cavaleriei și infanteriei islamice.

Nici măcar ploaia de săgeți lansată de mauri nu a reușit să desfacă zidul de scuturi. „Bărbaţii din nord stăteau nemişcati acolo, ca un zid. Nici nu crâcneau, deveniseră un fel de curea de gheaţă prin care nu se putea pătrunde de niciun fel şi unde arabii sfârşeau sub sabia creştină”, preciza cronicarul Isidorus Pacensis.

Din rânduri ieșea doar Carol Martel și lupătorii săi de elită care făcea ravagii în rândul trupelor arabe pentru a se întoarce apoi la adăpostul zidului de scuturi. De aici și-a obținut și porecla Carol Martel (martel-marteau înseamnă ciocan). Obosiți și demoralizați, arabii s-au retras în dezordine. În acele momente, francii au rupt rândurile și au tăbărât asupra armatelor islamice provocând un măcel cumplit. Maurii nu au mai forțat niciodată porțile Europei. Ba chiar, prin mișcarea de Reconquistă a spaniolilor, încurajați de victoriile francilor, arabii au fost treptat alungați de pe continentul european.

Un român și un polonez, salvatorii Europei

Era anul 1456 și trecuseră mai bine de șapte secole de la bătălia de la Tours. Armatele Islamului se aruncaseră iarăși asupra Europei. De această dată, un român avea să hotărască destinul bătrânului continent. În anul 1453, Constantinopolul, capitala a ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin, se prăbușea în mâinile otomanilor o nouă super-putere islamică care făcea legea pe trei continente. Sultanul Mahomed al II lea, cuceritorul Constantinopolelui, nu se mulțumea doar cu atât. Acesta visa să cucerească cel puțin Europa Centrală. Oștile otomane ocupaseră deja Albania, Bulgaria, Bosnia și o bună parte din Serbia. Valahia și Moldova plăteau tribut. Regatul Ungariei și o mică parte din Serbia rămăseseră singurele obstacole din calea planului îndrăzneț al lui Mahomed al II lea.

În special, cetatea Belgradului devenise o adevărată poartă către Europa Centrală. Dacă Belgradul cădea, armatele sultanului ar fi încolțit rapid Ungaria, din sud, și s-ar fi revărsat către Europa Centrală. Pe 4 iulie 1456, o uriașă armată otomană, de peste 100.000 de oameni, printre care și temuții ieniceri, plus o puternică artilerie, a împresurat Belgradul. O flotă otomană bloca Dunărea. Belgradul părea condamnat.

Atunci a intervenit Iancu de Hunedoara, un român transilvănean ajuns regent al Ungariei. Cu o armată de 30.000 de oameni, printre care și mulți mercenari bine antrenați în lupte, Iancu de Hundoara pune pe picioare o flotă. Reușește să spargă blocada otomană pe Dunăre și intră în Belgrad.

A rămas de poveste discursul său de încurajare a asediaților. „De ce vă temeți? Este prima dată când ați văzut un turc? Aceștia sunt cei pe care de atâtea ori i-am biruit! Așa că de ce vă cutremură vederea lor? Puneți-vă încrederea în Hristos, cel pentru care ne vărsăm sângele de atâtea ori, și voi ieși biruitori și de data aceasta”, le-a spune Iancu de Hunedoara, apărătorilor cetății, așa cum preciza cronicarul Thuroczi.

Împreună cu di Capistrano și apărătorii sârbi, trupele lui Iancu de Hunedoara, conduse exemplar de român, resping atacurile sălbatice ale otomanilor. Mai mult decât atât pun mâna pe artileria otomană și fac ravagii în rândurile trupelor sultanului. Mahomed al II lea a părăsit câmpul de luptă cu o săgeată în coapsă.

„Dați-mi otravă, otravă să mă omoare pe loc! Mai bine mor decât să mă întorc acasă cu așa rușine”, zbiera disperat sultanul. După anunțarea victoriei, papa Calixt al III lea a ordonat ca toate clopotele să bată în onoarea lui Iancu de Hunedoara și a victoriei sale. La două secole după asediul Belgradului și victoria miraculoasă a lui Iancu de Hunedoara, Europa a mai fost nevoită să îndure un asalt puternic al otomanilor. A fost ultima mare invazie islamică asupra Europei, dar și cea mai de temut.

Se întâmpla pe 12 septembrie 1683. Era ultima zvâcnire a Imperiului Otoman ca mare putere. Fără știrea sultanului, marele vizir Kara Mustafa, aduce o armată uriașă, de peste 150.000 de luptători, către centrul Europei. Este însoțit de toți vasalii, inclusiv de principii români. Uriașa forță otomană trece prin Ungaria, la acea vreme pașalâc, și se oprește în fața Vienei. Marele oraș era poarta către Europa Occidentală. Dacă ceda, otomanii aveau o șansă nesperată de a se înfrunta din bogățiile Europei și poate istoria bătrânului continent ar fi fost alta.

Împăratul habsburgic, Leopold I speriat de armata otomană fuge la Passau. Orașul rămâne în grija contelui Ernst Rüdiger von Starhemberg și a garnizoanei. Cu doar 11.000 de oameni, comandantul garnizoanei vieneze a făcut minuni. Dar cu toate acestea capitularea orașului era iminentă. Salvarea a venit in extremis. O armată adunată de principii germani a venit în ajutorul Vienei. Din Polonia a ajuns și o forță de 23.000 de oameni conduși de regele Ian Sobieski, o legendă a câmpurilor de luptă. Cu o strategie bine pusă la punct dar și datorită șarjei impetuoase a husarilor înaripați, elita cavaleriei poloneze, trupele aliate reușesc să învingă armata otomană și să salveze Viena. Sobieski a fost considerat un erou.