O alianță atlantică fără Statele Unite? Pare o contradicție – ca Hamlet fără prinț. Totuși, trăim într-o lume tot mai disjunctă, una în care copiii și nepoții noștri își vor construi viitorul. Fie că ne place sau nu, șocul sistemic provocat de Donald Trump este acum realitatea noastră. Iar nimic din ceea ce s-a spus în ultima convorbire telefonică dintre Trump și Vladimir Putin nu schimbă acest fapt.

Premierul britanic Keir Starmer și președintele francez Emmanuel Macron/FOTO:X

Răspunsul Europei la revenirea lui Trump la putere a fost, la început, dictat de urgența menținerii sprijinului pentru Ucraina. Majoritatea eforturilor au fost de natură diplomatică: asigurarea fluxului de ajutor militar și informații din partea SUA, repararea canalelor deteriorate între Washington și Kiev, dialogul discret cu Trump și Volodimir Zelenski pentru a încuraja și descuraja în același timp, în timp ce, pe plan extern, Europa încearcă să preia o parte mai mare din povara securității, scrie The Guardian.

Sprijinul acordat Ucrainei rămâne, fără îndoială, principalul punct pe agenda Europei. În pofida criticilor care își doresc o mai mare independență față de Statele Unite, apropierea de Washington rămâne fundamentală. Este imposibil de ignorat faptul că Trump a surprins europenii din cadrul NATO în momente când nu ar fi trebuit să se întâmple, iar acest lucru reflectă foarte prost pe cei responsabili. Deocamdată, puterea americană rămâne indispensabilă, dar și extrem de imprevizibilă.

Un nou tip de alianță vestică, mult mai orientată spre Europa, începe să prindă contur

În ciuda acestei situații, un nou tip de alianță vestică, mult mai orientată spre Europa, începe să prindă contur. Deocamdată, majoritatea inițiativelor sunt improvizații din resursele existente, dar putem deja ghici conturul unei alianțe atlantice modificate, sprijinită de majoritatea țărilor europene, inclusiv Marea Britanie și, posibil, Canada, în care rolul SUA rămâne incert.

NATO rămâne cadrul de bază, chiar și dacă Trump va decide retragerea. Această schimbare se conturează sub conducerea unui trio improbabil: un cancelar german conservator care respinge vechile dogme, un președinte francez centrist care tocmai și-a distrus propria bază de putere, și un prim-ministru britanic care se află la cârma unei armate britanice reduse la cel mai mic nivel din timpul războaielor napoleoniene. Cu toate acestea, Europa este acum în mâinile lor. Ei sunt echipa care va juca în acest meci.

Imposibilitatea unui statu quo a fost subliniată decisiv de discuția telefonică de 90 de minute dintre Trump și Putin de marți. Oricine spera că Trump va reuși să-l convingă pe Putin să își schimbe politica față de Ucraina – sau chiar că ar fi dorit acest lucru – trăia într-o fantezie. Tot ceea ce a spus Putin despre Ucraina demonstrează clar că o consideră teritoriu rus. Condițiile pe care le-a impus Trump sunt echivalente cu o cerere de a lăsa Ucraina vulnerabilă în fața agresiunii și anexării rusești. Atacurile rusești continuă neabătute, chiar și în această săptămână.

Acest lucru pune pe jar pretențiile lui Trump de pacificator, dar jena, deși utilă pentru cei care încearcă să îl țină în frâu, este probabil să fie doar temporară. Dorința strategică a lui Trump este de a retrage sprijinul militar și financiar al SUA pentru Ucraina, de preferință pe fondul a ceva ce el poate descrie ca fiind un acord de pace pe care numai geniul său l-ar fi putut elabora. Dar abordarea sa pe termen lung față de Europa nu este decât o prelungire a acestei nerăbdări față de Ucraina. Scopul său este de a retrage sprijinul SUA pentru apărarea europeană în general.

Mișcarea Germaniei

Prin urmare, cel mai important lucru care s-a întâmplat în Europa în această săptămână nu a fost convorbirea telefonică Trump-Putin. A fost votul Bundestagului de a relaxa normele stricte privind împrumuturile financiare ale Germaniei, protejate prin Constituție și, în același timp, de a autoriza un fond de 500 de miliarde euro pentru a stimula creșterea economică, proiectele de infrastructură și cheltuielile militare. Dacă Europa dorește să își poarte singură povara apărării, așa cum pretinde acum, trebuie să își relanseze propriile industrii de apărare la scară largă. Mai mult decât orice altceva, acest lucru înseamnă relansarea industriei germane de apărare. Acesta nu este un proces de peste noapte, dar poate începe acum.

Votul a fost o victorie pentru viitorul cancelar german, Friedrich Merz, care a reușit să treacă această lege în ultima zi a mandatului Bundestagului actual. Dar a fost și un punct de cotitură pentru Germania postbelică. Greu încărcată de istoria sa, Germania a evitat de mult timp atât împrumuturile mari, cât și militarizarea. Aceste tabuuri au fost acum sparte, sub presiunea stagnării economice și a amenințării rusești.

Consecințele interne pentru Germania în secolul 21 vor fi majore, dacă camera superioară a parlamentului va aproba aceste schimbări săptămâna aceasta. Însă ar fi o greșeală să credem că această chestiune este deja rezolvată. Atât extremismul de dreapta, cât și cel de stânga, ambele partide crescând în urma alegerilor recente, s-au opus planurilor lui Merz. Iar dacă inflația va crește, guvernul lui Merz va fi confruntat cu provocări considerabile.

În schimb, consecințele pentru întreaga Europă sunt, de asemenea, semnificative. De la colapsul Imperiului Austro-Ungar în 1918, Germania a fost statul vestic european cel mai îndreptat către Rusia. Înainte de 2000, sub Gerhard Schröder și Angela Merkel, aceste legături au fost protejate cu grijă. Recent, însă, Putin a reușit să facă politica germană, mai întâi sub Olaf Scholz și acum sub Merz, mult mai ostilă față de Rusia.

În fața amenințărilor din partea lui Trump și a unei Americi tot mai izolaționiste, țările din Europa, alături de Canada, încearcă acum să păstreze redresarea morală și politică a lumii post-1945. Avem ecouri ale conflictelor care au început în 1914 și 1939. Atunci, tot Europa s-a aflat în războaie din care SUA au stat deoparte. În ambele cazuri, SUA au fost esențiale pentru victoria finală și pentru ordinea postbelică. Astăzi, însă, SUA pare să bată o toacă tot mai nesigură, conchide The Guardian.