Țările Uniunii Europene sunt împărțite în privința abordării noului context global și, în particular, a poziției față de SUA. E vorba despre trei curente de opinie, aflate într-o dispută. Lector la Syracuse University şi cercetător la Institutul Universitar European din Florenţa, Marius Ghincea explică pentru „Adevărul” care sunt cele trei școli de gândire și cum se situează principalele țări ale Europei în raport cu ele.

Declarațiile care au urmat vizitei făcute în China de președintele Franței, Emmanuel Macron, nu au făcut decât să scoată la lumină o problemă reală, dar cumva trecută în plan secund și aproape deloc mediatizată, mai ales în România, în contextul invocatei unități europene în fața agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei. Iar dacă în privința Ucrainei se poate spune că Europa a dat dovadă de unitate, în realitate, țările Uniunii Europene sunt poate mai împărțite ca niciodată în ce privește abordarea față de noile realități și față de relația pe care ar trebui să o aibă cu SUA.

Afirmațiile lui Macron , care s-a declarat pentru o autonomie strategică a Europei față de SUA și în privința problemei Taiwanului a provocat o reacție adversă din partea susținătorilor unei alianțe cât mai strânse cu America. Numai că opinia liderului francez nu este una singulară.

Înaintea lui Macron, premierul Spaniei, Pedro Sanchez, declara, tot cu prilejul unei vizite la Beijing, că lumea ar trebui să asculte China astfel încât să fie găsită o cale de ieșire din războiul din Ucraina și că între Europa și China nu trebuie să existe conflicte.

Ulterior, președintele Consiliului European, Charles Michel, îi dădea dreptate lui Macron, spre nemulțumirea Ursulei von der Leyen, președinta Comisiei Europene și o susținătoare a ideii conform căreia Uniunea Europeană trebuie să urmeze în totalitate politica SUA. Doar că, pe lângă cele două concepte mai există unul, promovat de la Berlin.

Trei concepte strategice

Expert în securitate, Marius Ghincea este profesor la Syracuse University şi cercetător la Institutul Universitar European din Florenţa și explică pentru „Adevărul” viziunea celor trei principale școli de gândire europene.

„Sunt mai multe școli de gândire în Europa cu privire la abordarea pe care Uniunea Europeană ar trebui să o aibă în noul contextul global. Practic, contextul global actual consistă într-o din ce în ce mai activă competiție strategică între Statele Unite pe de-o parte și China pe de altă parte. Statele Unite folosesc panoplia de sancțiuni pe care le au la dispoziție, și instrumentele economice, precum și instrumentele politice, pentru a restructura economia globală și pentru a restructura relațiile comerciale globale”, explică Ghincea.

Sunt autori, adaugă el, care vorbesc despre reconstrucția unor blocuri politico-economice, ca în perioada Războiului Rece. În acest context în care avem o reconstituire a unor blocuri economice, pe care atât China, cât și Statele Unite încearcă să le dezvolte, întrebarea care apare este dacă Uniunea Europeană va fi un actor relativ autonom care își va vedea de propriile interese strategice, oricum sunt ele definite, sau dacă va deveni doar un subordonat al marii strategii, grand strategy a Statelor Unite în deceniile ce urmează.

Iar acest aspect este foarte important, afirmă Ghincea, pentru că va determina ce agendă va avea Europa în planul global, ce fel de voce va avea în următoarele decenii și cum va răspunde Europa la provocările acestei competiții strategice dintre China și Statele Unite, și dacă se va putea proteja de diversele efecte secundare negative sau de diversele șocuri care vor apărea în cadrul acestei competiții globale.

„Pe de o parte, în Uniunea Europeană îi avem pe cei care vorbesc de autonomie sau de suveranitate strategică. Dacă ne uităm la Paris, vedem conceptul de autonomie strategică, dacă ne uităm la Berlin auzim conceptul de suveranitate strategică”, arată profesorul.

El a explicat și care este diferența între cele două concepte promovate de cele mai influente două țări ale Uniunii Europene.

Diferența între conceptele de suveranitate și autonomie strategică

„Distincția dintre suveranitate și autonomie ține de faptul că din perspectiva autonomistă, deci perspectiva franceză, Uniunea Europeană trebuie să devină autonomă față de toți actorii, și deci să nu devină doar un follower, să nu devină doar un subordonat al intereselor americane, ci să aibă o capacitate și o poziție autonomă față de SUA și față de China, și să-și urmărească propriile interese așa cum sunt ele definite la Bruxelles. În schimb, perspectiva de suveranitate strategică promovată de Berlin spune că noi ar trebui să avem capacitatea de a răspunde autonom la provocările cauzate de competiția strategică, dar că nu putem și că nu trebuie să o facem în mod autonom. Adică trebuie să fim suverani din punct de vedere al capacității de răspuns, dar trebuie să o facem prin coordonare cu partenerii americani”, explică Ghincea.

Școala poloneză

O a treia perspectivă este promovată de Polonia și este susținută de Țările Baltice.

„Pe de altă parte, avem perspectiva din estul Europei, poloneză, baltică și așa mai departe, care nu vor să audă de niciun fel de autonomie sau de suveranitate strategică și vor ca Europa să se subordoneze complet SUA, pentru că nu văd Europa capabilă să acționeze unitar, coerent și relativ autonom în relațiile internaționale. Și nici nu vor asta pentru că le este teamă că statele din Vest se vor folosi de asta pentru a face America mai puțin indispensabilă în Europa, iar statele din Europa de Est își bazează întreaga strategie de securitate pe dependența și indispensabilitatea SUA”, mai spune el.

Unde se află România?

România balansează cumva între poziția germană și cea promovată de la Varșovia, cu un plus față de a doua.

„România se află undeva între poziția germană și poziția statelor estice. Și balansează între a susține noțiunea de suveranitate strategică, pe de o parte în sensul creșterii capacităților europene de răspuns, inclusiv prin deschiderea de noi capacități de producție de muniție în România, de exemplu, cu sprijin german. Și pe de altă parte, are o mare strategie care se bazează pe dependența strategică de Statele Unite. Bucureștiul vede SUA ca singurul garant de securitate posibil pentru România. Și dorește să lege cât mai strâns Statele Unite de nevoile de securitate ale României”, subliniază profesorul.

Cine câștigă?

Până acum, niciunul dintre cele trei concepte nu a reușit să se impună ca politică oficială a Uniunii Europene, deși fiecare are aliații săi.

„În momentul de față este o dezbatere încontinuu. Nu s-a ajuns la o concluzie și nu e foarte clar care dintre cele trei perspective va avea câștig pe cauză. Francezii, în ultimii ani, au avut succes, din punct de vedere intelectual, impunând conceptul de autonomie strategică. Și vedem asta în special în sfera politicii industriale, unde Europa adoptă politici industriale care achiesează linii autonomiste de origine franceză. Dar din perspectivă geopolitică și de securitate, niciuna din perspective nu pare să fie dominantă”, susține Ghincea.

Fiecare dintre cele trei are aliații săi care îi împărtășesc opiniile.

„Vedem că Franța este împreună cu Belgia, cu Italia, Spania, Austria, pe linie mai autonomistă. Pe de altă parte, Germania pare să aibă susținerea unor state nordice. Iar țările din Est sunt împreună pe poziția că nu avem nevoie de nicio formă de autonomie sau de suveranitate strategică, ci că trebuie să ne raliem complet poziției strategice americane”, completează profesorul.

Pe lângă cele trei școli de gândire mai există și alte poziții, dar mult mai puțin importante. Este vorba despre cele ale Ungariei și Bulgariei.

„În Bulgaria vorbim de o incoerență la Sofia pentru că acolo totul e neclar. Ei nu au guvern. Tocmai au avut acum a cincea rundă de alegeri, fără niciun rezultat, ceea ce înseamnă încă un ciclu de alegeri în curând. Deci bulgarii au o incoerență strategică, în timp ce ungurii acționează pe cont propriu izolați. Sunt singuri într-un colț. Ei nu contează în acest moment decât dacă doresc să-și folosească dreptul de veto”, încheie Marius Ghincea.