Cred că e vremea să spunem lucrurilor pe șleau: scandalul liberalizării pieței de energie este eșecul integral al ANRE. Contrar a ce se crede, lipsa informării e chiar cea mai mică problemă din modul catastrofal în care a înțeles ANRE să-și facă treaba. Eșecul major al ANRE n-a fost că n-a știut din timp să informeze pe toată lumea ce înseamnă liberalizarea, ci că pur și simplu și-a abandonat integral rolul de reglementator care construiește o piață concurențială dintr-una reglementată (rolul său principal, chiar mai important decât licențele sau tarifele) și a lăsat lucrurile să cadă așa cum o fi. E treaba lor să dea socoteală dacă a fost indolență sau ticăloșie, dar responsabilitatea le revine integral.

Să luăm lucrurile pe rând, mai ales că există multă confuzie și între termenii pe care îi auziți zilele acestea, chiar in legi. Ca să explic, folosesc mai jos definițiile europene ale termenilor - în nota de final comentez problema de definire confuză în legea noastră, dar care nu ar fi trebuit să împiedice o liberalizare fără sincope.

Așadar:

1. Orice consumator de energie are drept la serviciu universal. Asta înseamnă acces la energie la prețuri rezonabile, la standarde rezonabile de calitate, fără întreruperi. Mai simplu spus, nu poți rămâne fără lumină din motive care nu țin de tine, cât timp plătești.
2. Furnizorul de ultimă instanță* pe regulile europene e, așa cum îi spune și numele, un furnizor la care ajungi abia în ultimă instanță, când nu mai ai unde să ajungi (scuzați tautologia, dar exact aici e confuzia din legea energiei pe care incerc s-o explic la final).

Concret: dacă ai încheiat cu un furnizor un contract într-o piață liberă, există posibilitatea ca acest furnizor, de exemplu, să dea faliment. Nu rămâi fără curent, te preia automat furnizorul de ultimă instanță din zona ta. Desigur, te poți muta după aceea oricând la orice alt furnizor din piața liberă, ideea e să nu rămâi, “în ultimă instanță”, fără energie electrică.

Altfel spus, in Europa, ajungi la furnizorul de ultimă instanță, în mod normal, doar în situații destul de rare. Cota de piață a furnizorilor de ultimă instanță pentru aceste servicii este destul de mică. Ei sunt furnizori obișnuiți, de regulă mari, care intră în piața concurențială, și mai au și această facilitate de furnizare de ultimă instanță, dar care în niciun caz nu e grosul business-ului lor.
Văzut din partea cealaltă, furnizorul de ultimă instanță se trezește brusc cu tine pe cap – ești un client nou pe care nu l-a prevăzut în niciun fel și trebuie să facă rost de energie rapid ca să nu te lase fără lumină. Pentru furnizorul de ultimă instanță există niște reglementări, de exemplu, pentru că trebuie să fie un furnizor suficient de sigur cât să nu prea existe riscul să dea el însuși faliment. Majoritatea reglementărilor privind furnizorul de ultimă instanță se referă la capacitatea lui de a te prelua rapid, de a-ți face tranziția ușoară, de a te informa ce se întâmplă, de a-ți spune cum poți să pleci de la el și să-ți cauți din nou furnizor în piața liberă.

Foarte important: Din cauză că e nevoie de ei doar în ultimă instanță, cantitățile de energie de care are nevoie în piață sunt mici. Chiar dacă se trezește cu tine și alți câțiva pe nepusă masă și trebuie să vă găsească rapid energie, nu există motive să nu găsească ușor energie în piața angro la cantitățile de care vorbim. Chiar dacă prețurile lui pot fi un pic mai mari decât în piața liberă, nu există absolut niciun motiv să fie semnificativ mai mari – până la urmă, ei își cumpără energie din exact aceeași piață din care cumpără și toți ceilalți furnizori, o piață lichidă pe care se tranzacționează tot timpul și nu are nevoie de cantități atât de mari încât să nu le găsească la prețul la care se tranzacționează normal.

Ca idee: mă uitam pe site-ul reglementatorului OFGEM din UK care zice că, azi, cam toți furnizorii de ultimă instanță – toti preluand exclusiv clienti ai unor furnizori care au dat faliment - au prețuri foarte-foarte puțin peste ofertele pe care le aveau furnizorii de la care le-au venit consumatorii, doi furnizori de ultimă instanță au chiar prețuri puțin mai mici decât aceștia.

Există mai multe modele de reglementări privind prețurile pe care le pune furnizorul de ultimă instanță consumatorului ajuns de nevoie la el, nu e nevoie de mare bătaie de cap din motivul pe care l-am zis mai sus, că în mod normal sunt la nivel de piață competitivă. Totuși, în anumite situații, tocmai din cauza eventualei vulnerabilități a consumatorului se poate reglementa ca tariful de ultimă instanță sau prețul de serviciu universal, de pildă, să nu fie (mult) diferit de ofertele concurențiale ale furnizorului pentru ceilalți clienți ai săi din piața competitivă. Sau, dacă există motive deosebite pentru care furnizarea de ultimă instanță pune niște probleme cu totul și cu totul speciale, se poate pune problema socializării costurilor excesive printr-o plată de serviciu public (în esență, o subvenție finanțată de toți consumatorii – repet, în situații cu totul și cu totul excepționale, dacă s-a prăbușit brusc piața, falimente în lanț, în niciun caz că s-a liberalizat piața și te-a prins nepregătit ca reglementator). In alte cuvinte, daca acest pret pentru asigurarea unui serviciu universal chiar si celor vulnerabili e reglementat in vreun fel, e tocmai ca sa nu fie prea diferit de preturile din piata, in niciun caz nu sa fie semnificativ mai mare!

Acestea fiind condițiile, in mod normal prețul pentru furnizarea de ultima instanta nu ar avea de ce sa fie vizibil mai mare decât prețul energiei din piața liberă.

3. Nu există absolut niciun motiv pentru care faptul că n-ai optat pentru un furnizor din piața liberă să fii aruncat automat la furnizarea de ultimă instanță în regim de serviciu universal - e ca și când ENEL ar fi dat faliment și ai ajuns la un furnizor de ultimă instanță pe care întâmplător îl cheamă tot ENEL. S-a ajuns aici numai și numai din cauză că ANRE nu a gestionat în niciun fel liberalizarea pieței, lăsând lucrurile să cadă cum or fi. Lucrul acesta e cu atât mai șocant cu cât piața s-a mai liberalizat odată, la sfârșitul lui 2017!

Concret, data trecută am avut un calendar de liberalizare în care furnizorii reglementați (ENEL, CEZ, EON, Electrica) cumpărau cantități din ce în ce mai mari de energie din piața liberă pentru consumatorii casnici reglementati. Adică: în iulie 2013 furnizorii reglementați primeau 90% energie la preț reglementat și 10% își cumpărau din piața liberă, apoi 80-20, 70-30 șamd, până când, de la 1 ianuarie 2018 au cumpărat 100% din piața liberă energie pentru consumatorii care încă nu-și schimbaseră furnizorul – tranzitia graduala a insemnat ca nu s-a ajuns la niciun soc de pret. In schimb, acum am trecut de la 100% reglementat casnici la 100% piață liberă (sau așa îi zic ei) fără niciun avertisment, fără niciun efort de a construi o piață liberă in acest timp.

Ce a însemnat calendarul gradual cu cantități din ce în ce mai mari din piața concurențială?

• Pe parcursul liberalizării, ANRE vedea în permanență cum evoluează piața și avea control asupra prețului la consumatorul final – practic, câtă vreme piața se liberaliza, niciun furnizor nu putea cumpăra energie la preț dezavantajos transferând costurile apoi clienților fără drept de apel, ANRE putea spune oricând că acel preț nu se justifică pentru a fi recunoscut la consumator, în piață erau oferte mai bune.
• 2013, 2014, 2015, 2016, 2017 au fost 5 ani în care s-a vorbit continuu despre liberalizare, calendar, piață liberă, ce se întâmplă la 1 ianuarie 2018. Până și comparatorul de tarife, cu care se apără acum ANRE, tot atunci a fost făcut. Surpriză, la 1 ianuarie 2018 nu s-a întâmplat nimic, nici urmă de panică sau de creșteri de prețuri. Culmea, chiar unii dintre consumatorii care intrau acum în panică au observat că în 2018 chiar își schimbaseră tipul de ofertă și uitaseră, atât de ne-remarcabil a fost episodul liberalizării – plicticos de-a dreptul, așa cum și trebuia să fie.

Recapitulând:

• Nu există niciun motiv pentru care consumatorii care nu și-au schimbat furnizorul ar fi trebuit aruncați automat în regim de furnizare de ultimă instanță la preț de serviciu universal
• Nu există niciun motiv pentru care, în sine, furnizarea de ultimă instanță la preț de serviciu universal ar trebui să fie mai scumpă decât cea concurențială
• Nu există justificări legitime pentru care un proces de liberalizare care s-a făcut fără niciun balamuc acum 3 ani să nu se poată face decât cu balamuc azi.

Eșecul ANRE a fost total, oricât se încearcă acum dresul busuiocului cu reglementări care mai rău încurcă și cu încercări din partea altor instituții, cum e Consiliul Concurenței, să repare dezastrul. Ca să înțelegem mai bine care e rolul ANRE, Consiliul Concurenței este un reglementator ex post de concurență (are grijă în piețe mature, concurențiale, să nu existe actori care să încalce regulile de concurență), rolul ANRE este de reglementator ex ante de concurență, adică trebuie să construiască o piață concurențială din nimic. Numai construcție n-am văzut în ultima liberalizare a pieței energiei de luna trecută.

* Intr-adevăr, în apărarea ANRE, în legislația primară există o confuzie majoră între furnizorul de ultimă instanță, serviciu universal și furnizorul reglementat. In Legea 123, cu toate modificările ulterioare, inclusiv Ordonanța 114, consumatorii în regim reglementat ajung automat la furnizorul de ultimă instanță, care oferă energie la preț reglementat până la data liberalizării. Altfel spus, legea la noi zice ca furnizorii de ultimă instanță sunt si cei care iti dau energie daca furnizorul tau a dat faliment, si cei care preiau automat consumatorii care nu isi schimba furnizorul dupa liberalizare, desi ar trebui sa fie doar prima. In revizuirea legii energiei, care trebuie făcută de urgență pentru că legea oricum nu mai corespunde ultimelor directive și regulamente europene, trebuie clarificată și definirea corectă a furnizorului de ultimă instanță intr-o piata liberalizata – care trebuie sa asigure energie consumatorilor ramasi fara furnizor, nu celor care nu si-au schimbat furnizorul.