Aşa ar putea fi cazul cu foarte serioasele afirmaţii făcute de mereu surprinzătorul preşedinte al Turciei: în discursul ţinut în deschiderea sesiunii Parlamentului, a ţinut să deschidă personal, într-un moment solemn, buncărul unde se află o bombă de mare calibru, întotdeauna considerată ca eficientă în jocul politic general din lumea în care trăim, adică o foarte clară reafirmare a politicii sale neo-otomană.

A început prin a sublinia poziţia neschimbată a ţării sale în sprijinul palestinienilor al căror apărător se doreşte a fi pe scena internaţională: „Considerăm drept o onoare ca, în numele ţării şi naţiunii noastre, pe fiecare platformă posibilă, să exprimăm drepturile poporului palestinian opresat cu care am convieţuit timp de secole“.

Afirmaţie normală deoarece opoziţia lui Erdogan la planul Trump pentru Orientul Apropiat a fost constantă şi foarte violent exprimată, susţinând că în mod deliberat, sunt ignorate drepturile istorice ale palestinienilor şi că astfel se încheie orice perspectivă pentru aplicarea soluţiei „Celor Două State“.

Dar de-abia acum începe povestea, căci Erdogan profită de prilej pentru a expune un foarte controversat şi potenţial exploziv punct de vedere personal, referindu-se la statutul Ierusalimului.

„O altă criză pe care ţara şi naţiunea noastră o urmăreşte cu atenţie este opresiunea exercitată de Israel împotriva palestinienilor şi diversele demersuri care încalcă statutul Ierusalimului. ..În acest oraş pe care a trebuit să-l părăsim cu lacrimi în ochi în timpul Primului Război Mondial, este încă posibil să găseşti urmele rezistenţei otomane. În consecinţă, Ierusalimul este oraşul nostru, un oraş din fiinţa noastră... Pentru noi, problema Ierusalimului nu este pur şi simplu una obişnuită de geopolitică. Mai întâi de toate, actuala aparenţă fizică a Oraşului Vechi, inima Ierusalimului, a fost realizată de Suleiman Magnificul, cu zidueile, bazarul şi multe dintre clădirile sale. Străbunii noştri şi-au arătat respectul timp de secole, acordând oraşului o înaltă stimă...Vom urma cauza palestiniană care este o rană sângerândă pe conştiinţa lumii, punând astfel sfârşit cazului Ierusalimului“.

Nu este o surpriză totală căci, în ianuarie, Erdogan mai afirmase aceeaşi teză despre Ierusalim spunând că „Ierusalimul nu este de vânzare... pentru noi, reprezintă o linie roşie... poziţia noastră privind Ierusalimul este exact aceea a Sultanului Abdul Hamid al II-lea“.

Oare în ce să crezi? În comunicatul împăciuitor al şefilor de state şi guverne din UE care spune că NATO a pus la punct împreună cu Turcia soluţia de salvare, adică un mecanism de evitare a crizelor în Mediterană, sau în faptul că, în acelaşi discurs, doar cu câteva ore înaintea de apariţia comunicatului de la Bruxelles, Erogan sfidează netulburat lumea occidentală:

„Răsfăţata Uniune Europeană, Grecia şi Cipru - partea grecească - ne ţin captivi, după ce au creat o structură ineficientă şi găunoasă. Nu este o singură problemă care a apărut în regiunea noastră şi care să fi fost rezolvată la iniţiativa UE. Dimpotrivă, fiecare criză în care s-a implicat UE s-a intensificat ulterior, căpătând noi dimensiuni“.

Aici suntem, noi cu NATO şi UE împreună, aparent fără putere împotriva ameninţărilor şi insultelor proferate de Erdogan. Dar asta nu este ceva nou, atâta timp cât, în contextul dispariţiei rapide a SUA ca actor de influenţă şi coordonator de stabilitate în Mediterana (alături de atâtea zone ale lumii), instituţiile europene şi euri-atlantice sunt blocate şi încearcă un fel de manevre de învăluire, nedorind să supere cumva - în orice caz nu irevocabil - pe cei doi actori majori rămaşi în regiune, Putin şi Erdogan, continuând scenariul în pas de deux din Siria.

Între timp, eliberat de orice inhibiţii, Erdogan îşi precizează posibilele viitoare direcţii ale planului său de revenire la gloria imperială trecută. Poate nu chiar la nivelul acestei hărţi (sursa history.com) care arată punctul de maximă expansiune a puterii imperiale:

Dar referirea la Ierusalim readuce în memorie ultima hartă a Turciei ca putere imperială relevantă, cea din 1913:

Ceea ce a urmat, adică înfrângerea totală a Turciei şi Tratatul de la Sevres (1929) aduseseră fosta putere imperială la o minusculă pată colorată pe hartă, moment care alimentează mare parte din problemele de azi, inclusiv conflictul între armeni şi azeri:

Ceea ce a urmat, ca rezultat al ofensivei armate victorioase a lui Ataturk, a fost Tratatul de la Lausanne care a dat Turciei dimensiunea şi graniţele sale actuale, aniversarea unui secol de la acest moment fiind prezentată de Erdogan drept o sărbătoare naţională în vederea căreia, ideologic, întăreşte campania în favoarea idealului neo-otoman.

Ce poate însemna asta în realitate? Deocamdată, avem mesajul de forţă dat azerilor că puterea militară a Turciei le va sta alături fără ezitare, chestiune în care, în trecut, în cazuri similare, Erdogan a arătat că vorbeşte foarte serios. Dar acum ce va face?

Foarte greu de făcut presupuneri, deoarece personajul este totodată imprevizibil dar, în aceea şi măsură, menţine intactă logica avansării pe proiectul său imperial, cheia de boltă a întregii sale politci, acum orientă în principal pe ceea ce înseamnă perimetrul Mediteranei de est. Dar să nu uităm, ceea ce ar trebui să ne intereseze deosebit, că Marea Neagră a redevenit o piesă esenţială a construcţiei prestigiului Turciei ca putere semnificativă individual în producţia de energie şi nu doar ca spaţiu de tranzit pentru reţeaua de conducte.

Oricum, a lansat acum o provocare: cui aparţine de fapt Ierusalimul având în vedere prezenţa lor acolo a otomanilor, ca stăpâni absoluţi, timp de secole? A lansat dezbaterea. Va fi oare ignorat ca o dimensiune neesenţială şi deci nerelevantă a jocurilor internaţionale? Se poate, dar s-ar putea să fie riscant.