Cu România în Schengen cu drepturi depline, fără controale la frontieră ca pentru cetățeni de mâna a doua, Uniunea Europeană capătă un plus de forță și credibilitate.

Fără România în Schenghen cu drepturi depline, Uniunea Europeană dă un semnal prost întregii lumi și dezvăluie fără voie că acolo, în măruntaiele ei, există o tumoare. Și nu-și permite.

Dar dacă îi întrebi pe politicienii „de carieră” care ar trebui să fie rețeta succesului diplomației românești, construită pe schelete de domnitori sau de mămăligi, vor spune că trebuie menținut un echilibru.

Dacă îi întrebi pe alegătorii „de vocație” (n-au avut altă rimă), nu vor ezita să aleagă o alură demnă, îmbătați de ideea seducătoare a menținerii unei coloane vertebrale semețe. Iar mai nou pot invoca statura ucrainenilor, care nu se lasă călcați în picioare – și bine fac!

Dacă-i întrebi pe comedianți, care au făcut din vocație carieră, se vor cocoșa de râs.

Ei bine, un șpagat nu e posibil. România a încercat să ducă blana de oaie ca pe o povară, ca pe un stindard atins de fatalitate, dar a reușit doar să-i obișnuiască pe partenerii de dialog/eurosistem/cursă lungă că e mai nimerit să aibă ei pretenții. Cum să le aibă România?

Niciodată!

Unii, mai cârcotași, afirmă că degeaba ar încerca România să arate că stă în picioare acum, în al 12-lea ceas, pentru că riscă să aibă soarta mincinosului. Un mincinos de carieră și vocație va fi tratat exact cum și-a obișnuit auditoriul chiar dacă se întâmplă să spună adevărul. Dar în politica „mare” lucrurile nu stau astfel, chiar dacă psihologic vorbind, e o urmă de adevăr. Mai ales în contextul războiului cu care suntem, din nefericire, vecini.

A ne sublinia acum rolul de pilon sine qua non al securității zonale a devenit o datorie de conștiință națională.

Nu trebuie să ne speriem că, dacă cerem ferm ce ni se cuvine, pierdem în raport cu „greii” eurosistemului, adică vor da cu o mână și vor lua cu alta. Vor spune, probabil „Ooo, România și-a schimbat viziunea” și vor privi cu neîncredere seriozitatea demersului, obișnuiți cu un dolce far niente mioritic. Dar eu știu ceva: nu au timp de reflecții și nu-și permit să analizeze subteranele, mai ales dacă România are o atitudine demnă în mod repetat, cu argumente de forță.

Nimeni din UE nu dorește încă țară suveranistă la modul deșănțat, iar „greii” știu că există acest pericol latent. Iar asta nu depinde de voința liderilor politici, a căror orientare euro-atlantică nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, ci de cantitatea de nedreptate pe care este dispus poporul român să o mestece la fiecare masă. Și cred că poporul român are deja stomacul întors pe dos. Sau cel puțin, o mare parte a sa.