Când Heiko Maas, ministru de Externe în Cabinetul Merkel 4, a afirmat că Uniunea Europeană trebuie să elimine dreptul de veto pe care-l au statele membre, mulți comentatori s-au întrebat oare ce planuri o mai fi având Germania. Erau îndreptățiți.

Germania își face planuri pe termen lung și foarte lung, geniul său geostrategic admirat, înjurat, dar demn de manual, este demonstrat de cifre: al 4-lea PIB nominal în plan mondial, principal contribuitor la bugetul UE.

Iar… mașina germană e mașină germană.

Ce a spus Maas:

„Nu ne mai putem permite să fim luaţi ostatici de cei care paralizează politica externă europeană prin vetoul lor. Cei care fac asta se joacă, pe termen mai scurt sau mai lung, cu coeziunea Europei. Prin urmare, spun deschis: veto-ul trebuie să dispară, chiar dacă acest lucru înseamnă că putem fi puși în minoritate”.

…Când jurnaliștii prezenți la conferința de presă din Berlin în cadrul căreia ministrul a făcut aceste declarații și-au revenit din leșin, telefoanele guvernamentale din Uniune erau deja încinse. Între noi fie vorba, erau încinse de 6 luni, după ce Ungaria și Polonia blocaseră bugetul UE 2021-27 și pachetul financiar de redresare economică, 1800 de miliarde de euro, sub președinția Germană a Uniunii (tupeu, nu?), supărate pe condiționarea acordării banilor de respectarea statului de drept.

A urmat un compromis, bugetul a fost deblocat, și fiecare și-a văzut de agenda sa. Pe agendă, însă, cărările sunt întortocheate. Interdicția privind importurile de petrol rusesc, un ajutor de 18 miliarde pentru Ucraina și un acord cu OCDE privind un impozit minim de 15% pentru marile companii au fost noi ocazii pentru Ungaria să țină în șah eurosistemul până și-a rezolvat interesul.

Dacă mă întorc la domnul Maas, subliniez un termen cu greutate folosit de fostul șef al diplomației germane: coeziune.

În Dosarul Schengen, votul pentru ridicarea restricțiilor impuse României și Bulgariei, coeziunea, adică o legătură internă foarte strânsă, a fost o glumă amară. Însă am învățat cu toții ceva. Luna trecută, România s-a alăturat celor 9 state membre UE care susțin că în materie de securitate comună și politică externă trebuie trecut de la unanimitate la majoritate calificată. Având un război crunt lângă UE, unde poziționarea corectă, de partea Ucrainei, implică riscuri, era și normal să se găsească instrumente de reacție rapidă, eficientă. Și nu vorbim aici despre modificarea Tratatelor UE, ci de eficiență.

Trebuie spus, însă, că în iulie trecut, Parlamentul European a votat o rezoluție în care cere renunțarea la unanimitate. Pe ce s-a bazat? Pe cea mai largă consultare publică din toate timpurile, Conferința pentru Viitorul Europei, unde s-au exprimat doar pe platforma digitală multilingvă 45.000 de cetățeni.

Problema, însă, este că eliminarea votului în unanimitate ar putea naște alte situații delicate, care să defavorizeze România. Majoritatea calificată ar reprezenta 66% din populația statelor membre, existând însă și condiția a 15 voturi din 27. Dacă, să zicem, binomul Germania-Franța ar convinge 13 țări să le susțină un obiectiv strategic, fără a ține cont de Estul Europei, unde chestiuni legate de salarizare, condiții de muncă au altă prioritate, unde există și nuanțe legate de apărarea sub stindardul NATO, atunci am putea medita din nou la certificarea Europei „cu două viteze”.

Rareș Bogdan/mediaflux.ro

Distribuie Distribuie Comentarii