Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, după anul 1774, au început să prindă formă în Țările Române primele servicii publice care trebuiau să se ocupe de combaterea epidemiilor, scrie  editiadedimineata.ro .

Dintre toate molimele amenințătoare, „moartea neagră, mânia Domnului”, era cea mai temută boală, fiindcă, notează istoricul George Potra în lucrarea Din Bucureștii de altădată, nu a fost alta care „a prăpădit pe oameni așa cum a făcut-o ciuma” și, din calea ei, „fugea lumea îngrozită în toate părțile, părăsindu-și chiar avutul numai să-și scape viața”.

În țările românești, potrivit datelor istoricului George Potra, apar primele însemnări despre ciumă în secolul al XV-lea, cu toate că a bântuit și înainte.

„În Moldova e amintită la 1443; în 1476 în ambele principate, iar în 1480 şi 1495 face prăpăd în Transilvania şi Ţara Românească. Din secolul al XVI-lea, din nenorocire, ea începe să fie bine cunoscută în ţara noastră, iar în secolul următor când se auzea despre ciumă, populaţia orăşenească fugea îngrozită înspre munţi, mai înspăimântată ca de năvălirea tătarilor sau a turcilor”, cum povestește George Potra.

Fuga de moarte

Până în secolul al XVIII-lea, singura și cea mai răspândită metodă de prevenire a îmbolnăvirilor – ce își dovedise eficiența – era „fuga din zonele contaminate”, scriu autorii volumului enciclopedic „Medicina românească”.

La fel se proceda și în țările vestice, iar în Țările Române – unde ciuma era adusă de corăbii și armate turcești – metoda a fost împrumutată și aplicată.

„La apariţia ciumei în Bucureşti, populaţia nevoiaşă, care n-avea caleşti să fugă cum făceau familia domnească şi boierii, îşi părăsea casele la voia întâmplării şi o lua razna pe câmp, în păduri şi spre munţi. Groaza morţii era atât de mare încât mintea nu mai putea să judece şi să găsească apărarea cea mai bună. Ca în faţa pârjolului produs de foc fugea lumea când auzea de ciumă”, scrie istoricul George Potra.

Ciuma cumplită ce a bântuit Bucureștiul în 1676 a lăsat orașul, până în primăvara anului următor, când molima a încetat, „cu desăvârșire pustiu” – domnitorul s-a refugiat la o moșie, la fel au făcut și boierii.

Casele și străzile erau pline de morți și atunci s-au angajat oameni, toți bine plătiți, care trebuiau „să strângă morții, să-i îngroape, să curețe orașul și să șteargă urmele molimii”. Erau cioclii, foști bolnavi de ciumă, despre care se spunea că „nu se mai atinge boala de ei”.

Carantina

Prima carantină – șederea obligatorie în lazarete (adăposturi speciale la frontieră pentru cei care veneau din zone cu molimă) – s-a instituit în Oltenia (județele Gorj și Vâlcea, astăzi), în anul 1735, atunci sub ocupație habsburgică, menționează autorii enciclopediei „Medicina românească”.

La 27 noiembrie 1784, s-a instituit o carantină de cinci zile la Lichirești (azi Călărași) pentru a proteja țara de epidemia de ciumă din Silistra, Bulgaria.

Nizamul lui Mavrogheni

Nicolae Mavrogheni, care a domnit în Țara Românească între anii 1786–1790, a dat, la 27 noiembrie 1786, primul act oficial prin care au fost dispuse măsuri de organizare pentru combaterea ciumei.

Documentul, întocmit de medici cu studii la universități din Germania și Austria, se numea „Ponturile nizamului care găsim cu cale să se dé pentru paza de bola ciumei” și a fost prima dată amintit în Istoria românilor de V. A. Urechia.

Nizamul lui Nicolae Mavrogheni avea 23 de „ponturi”. Printre acestea, se prevedea „împărţirea Bucureştiului în sectoare de supraveghere conduse de un boier ale cărui ordine erau îndeplinite de vătăşei (n. funcționari la primărie) şi de 40 de seimeni (n. soldați).

Au apărut atunci lazarete de izolare ce erau păzite de seimeni. Acestea erau coordonate de un boier și un logofăt care aveau menirea să consemneze numărul celor „smreduiți” (infectați, bolnavi) și a celor izolați.

Preoților li s-a atribuit sarcina importantă de „a identifica bolnavii care se ascundeau”. Tot ei erau obligați să noteze în fiecare dimineață în condică starea celor bolnavi.

Membrii familiei erau duși în „lazaretul smreduiților”, unde erau ținuți, sub paza asigurată de soldați, în jur de 20 de zile.

„Pacienții erau transportați de către cioclii care aveau în grijă izolarea contacţilor și igienizarea locuinţelor ciumaţilor. Spitalul de profil al vremii era «Sf. Visarion Larisis» (n. acest spital, înființat în 1735, nu mai există), «cu paturi fără de număr», ataşat de spitalul «Sf. Pantelimon. Toate evenimentele ajungeau la ştiinţa domnitorului prin Spătărie şi Agie care primeau informaţii de la logofeţi.”

Dacă un bolnav murea acasă, era îngropat acolo și casei i se dădea foc. Aceasta regulă era doar pentru cei nevoiași, pentru boieri în nizam se prevedea:

„…de va fi vreunul de neam sau de cinste, cel care l-au călcat boala aceasta, să nu aibă voie să-l ridice din casa sa, fără numai cu poruncă domnească”.

Deoarece ciuma era extrem de contagioasă și mortalitatea ridicată în rândul bolnavilor, pacienții nu erau îngrijiți de medici, ci de un cioclu sau de un gerah (n. chirurg) care au avut boala, s-au vindecat și au dobândit imunitate crescută.

Cei cu suflete netrebnice

Cioclii, scrie George Potra, „aleși dintre oamenii cei mai netrebnici din Bucureşti, începuseră de la o vreme să comită nelegiuiri cu ciumaţii. Ca să nu se mai ostenească cu transportul lor la spital îi omorau pe drum sau îi îngropau de vii”.

Pentru a preveni asemenea fapte, în „nizamul pazei de bola (boala) ciumei“ din 1786 se hotăra:

„pentru că s-au întâmplat multe nemilostimnice şi necuvincioase fapte bolnavilor de către ciocli, spre a hrăpi ale lor, încât pe mulţi din bolnavi îi primejduiesc de pe drum, până a nu ajunge la spital, pentru aceasta să fie totdeauna zapciu orânduit ca să meargă cu bolnavul, de departe, ca să nu aibă vreme cioclul să-şi energhisească această faptă şi răutate; iar de se va dovedi vreun cioclu a se îndrăzni a face această treabă şi faptă, să se pedepsească cu cea din urmă pedeapsă, cu moarte ca un ucigaş“.

Tot în vreme de ciumă, în 1809, la Dunăre, în Brăila, s-a făcut un cordon sanitar și au fost ridicate lazarete pentru călători și mărfuri. Când ciuma a ajuns în Teleorman, s-au luat aceleași măsuri pentru a preveni răspândirea ei.

Cu toate acestea, în aprilie 1813 a intrat și în București. Este epidemia  de ciumă bubonică, numită și cunoscută în popor ciuma lui Carage a, deoarece a apărut la puțin timp după ce Ioan Gheorghe Caragea, numit domnitor în Țara Românească, a ajuns în București și s-a instalat pe tron.

De la ani la câteva săptămâni

În 1829, a fost ultima epidemie de ciumă consemnată de dr. Iacob Felix în lucrarea Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul secolului al XX-lea. A fost în perioada ocupației rusești. Atunci, s-a publicat pentru prima dată în Moldova o broșură cu reguli pentru „stârpirea lipicioaselor (n. contagioaselor) boli între locuitori”. Aici se dădeau informații despre cum se transmit bolilele infecțioase și cum se dezinfectează obiectele contaminate.

Așa cum nota dr. Felix, în acele timpuri, oamenii călătoreau mai puțin iar „comunicațiunea (n. mijloacele de transport) era pe atunci lentă, epidemiile se transportau încet de la un loc la altul”.

Astfel, puteau trece ani de la izbucnirea unei epidemii și răspândirea ei în diferite țări.

După nici două secole, o epidemie apărută într-o zonă a unei țări din Asia a devenit în două luni p andemie declarată de Organizația Mondială a Sănătății , în momentul în care a ajuns în aproape toată lumea.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, în Principatele Române, activitatea de bază pentru serviciile de prevenție era să vegheze, în mod special în cele două capitale, dar și la granițe, să nu izbucnească epidemii de ciumă.

Regulamentul organic, promulgat de autoritățile imperiale rusește în 1831, în Moldova și Țara Românească, a fost un prim pas în prevenirea în mod organizat a bolilor infecțioase.

Citește integral pe  editiadedimineata.ro

Distribuie Distribuie Comentarii