Ajunsă la vârsta de 45 de ani, Republica Islamică Iran bifează fiecare dintre căsuțele care ar putea justifica o intervenție și este pe cale să obțină capacitatea de a avea arme nucleare, conform unui editorial tradus și publicat de Universul.net.

• De Robert Hamilton și Dan Perry

Este una dintre întrebările majore ale geopoliticii: când este justificabil, sau chiar necesar și înțelept, ca marile puteri să intervină în treburile altor țări? Cei care nu răspund cu „niciodată” – adică genul de oameni care nu s-ar fi regăsit în tabăra izolaționistă, în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial – este timpul să înceapă să se gândească serios la Iran.

Asta, întrucât teocrația iraniană, ajunsă la 45 de ani, bifează fiecare dintre căsuțele care s-ar putea aplica atunci când e ridicată întrebarea – cu precauție, strategic și fără iluzii cu privire la riscuri.

Este un despotism detestat de majoritatea populației sale, pe care a sărăcit-o și abuzat-o (consultați actualizarea făcută de Amnesty International ). Amenință regiunea prin cultivarea terorismului, haosului și agresiunii (un raport recent al Departamentului de Stat al SUA oferă o trecere în revistă teribilă). Și amenință lumea, insistând asupra unui program de arme nucleare, care va exacerba cursa înarmărilor și va destabiliza ordinea mondială; în același timp, împiedicând grav comerțul maritim global via proxy-ul său din Yemen.

Recenta asasinare, de către alt proxy al său, Hamas, a șase ostatici, inclusiv a unui cetățean american, oferă o ilustrare clară a naturii criminale a acestei cabale (vezi articolul nostru de la începutul acestei săptămâni).

Desigur, există o reticență extremă, în Occident, față de noi aventuri prost concepute legat de Islam; și există chiar și o formă de sănătoasă smerenie, creată de dificultățile și eșecurile eforturilor de construire a națiunii, înregistrate în Irak și mai ales în Afganistan (al cărui nou vechi regim taliban aproape că a revenit pe deplin la forma anterioară anului 2001, în special în privința oprimării fetelor și femeilor). Și în niciun caz nu luăm cu ușurință riscurile unei posturi mai agresive.

Dar aversiunea față de risc și înclinația populară de înțeles de a lăsa Orientul Mijlociu să fiarbă în suc propriu, trebuie cântărite în raport cu riscurile induse de faptul de a nu face nimic.

În ultimele zile s-a raportat că Iranul încearcă cu febrilitate să introducă arme pentru Hamas, din Cisiordania, în speranța de a extinde războiul pe acel teritoriu.

Așa că, să facem un pas înapoi pentru a vedea panoramic ce altceva a mai făcut Iranul.

• Arme nucleare: Iranul este singura țară non-nucleară care îmbogățește uraniu la un nivel non-civil despre care se crede că depășește 60% – lucru reluat după ce președintele Trump a scos SUA din acordul nuclear din 2015 în 2017. Este larg considerat a fi în acest moment un stat cu prag nuclear și, având în vedere absența unei supravegheri internaționale serioase, poate fi foarte aproape de o bombă. Experții cred că „timpul său de declanșare” a unei bombe este de săptămâni sau zile. Odată ce va atinge acest statut, acest lucru îi va obliga pe rivalii regionali precum Arabia Saudită și Egipt – niciunul nefiind o democrație – să urmărească să obțină la rândul lor capacitatea nucleară. Totodată, odată ce va atinge acest statut, regimul de la Teheran se va bucura de un nivel maxim de descurajare, apropiindu-se de impunitate.
• Liban: finanțarea și înarmarea Hezbollah de către Iran au destabilizat profund Libanul. De la începuturile sale, în anii 1980, Hezbollah a fost un proxy pentru ambițiile regionale ale Iranului, primind un sprijin financiar masiv (se estimează că până la 700 de milioane de dolari/an; vezi raportul Wilson Center ). Se crede că Hezbollah este cea mai mare forță militară non-statală din lume, iar armele sale – inclusiv sisteme avansate de rachete, drone și rachete antitanc – sunt furnizate aproape în întregime de Iran. A târât Libanul în conflicte cu Israelul, a devenit profund implicat în războiul civil din Siria și a împiedicat țara să atragă investiții străine. În esență, ține țara ostatică și este larg detestat de majoritatea populației.
• Yemen: Sprijinul Iranului pentru rebelii Houthi a aruncat Yemenul într-un război civil catastrofal prelungit. Houthii au primit antrenament și arme avansate din Iran, inclusiv rachete balistice și drone care au fost folosite de multă vreme pentru a viza Arabia Saudită și în ultimele 11 luni au fost direcționate către traficul maritim comercial îndreptat către Canalul Suez, dăunând grav celor deja fragili. Economia Egiptului a fost afectată (traficul Canalului Suez a fost redus cu cel puțin 30% și costurile au crescut în întreaga lume). Pe plan intern, houthii au provocat una dintre cele mai grave crize umanitare din lume, cu sute de mii de morți și milioane de persoane strămutate.
• Irak: De la căderea lui Saddam Hussein, Iranul a exercitat o influență din ce în ce mai mare în Irak prin sprijinul acordat milițiilor șiite. Aceste grupuri au devenit actori puternici în politica și peisajul militar al Irakului, acționând adesea ca mandatari pentru interesele iraniene. Iranul oferă finanțare, arme și instruire acestor miliții, care au fost implicate în atacuri împotriva forțelor americane și a civililor irakieni. Aceste miliții au subminat suveranitatea Irakului, au adâncit violența sectară și au împiedicat eforturile de stabilizare a țării.
• Siria: Iranul a fost unul dintre cei mai fideli aliați ai lui Bashar Assad de-a lungul războiului civil sirian, oferind sprijin financiar, militar și logistic. Această intervenție a ajutat la menținerea lui Assad la putere, cu prețul a peste 500.000 de vieți și exodul a milioane de oameni – generând inclusiv o criză a migranților care s-au îndreptat spre Europa, criză care a impulsionat partidele de extremă dreaptă de pe continent.
• Hamas: Nu în ultimul rând, Iranul a fost un susținător cheie al Hamas, oferind grupului ajutor financiar, arme și antrenament. Hamas a încercat de peste 30 de ani să renunțe la eforturile de a se ajunge la pacea israeliano-palestiniană, iar în 2007 a preluat controlul Fâșiei Gaza. A folosit teritoriul pentru a trage sistematic cu rachete asupra Israelului, iar pe 7 octombrie a declanșat actualul război, prin invadarea Israelului și masacrarea a 1.200 de oameni. În ultima vreme, Iranul a încercat cu febrilitate să introducă arme către Hamas, din Cisiordania, în speranța de a extinde războiul pe acel teritoriu pentru a inflama și mai mult Orientul Mijlociu.

Sursa: Wilson Center

Conflictul din Gaza amenință acum să se extindă într-un război regional. De la început, Hezbollah a bombardat Israelul pentru a sprijini Hamas și chiar și Houthii au tras cu rachete și drone în Israel de la peste 1.000 de mile distanță. Israelul își pierde răbdarea și este condus de un guvern de extremă dreaptă foarte problematic, care uneori a arătat puțină atenție față de legile războiului în răspunsul său la atacul Hamas din octombrie. Un astfel de război ar putea atrage cu ușurință SUA, având în vedere garanțiile sale de securitate pentru Israel, nenumăratele instalații petroliere din regiune și bazele militare din Golf. Și, atenție, un astfel de război ar fi marcat de brutalitate din toate părțile, provocând suferințe imense și erodând și mai mult reputația SUA ca apărător al conduitei juste în război.

O astfel de distragere a atenției ar putea forța cu ușurință alte agresiuni din partea Rusiei, în străinătate, și a Chinei, cu Taiwan. Într-adevăr, apariția unei „axe de rezistență” în care Iranului i se alătură Rusia și China este o dezvoltare care ar putea declanșa o versiune modernă a unui război mondial împotriva Occidentului liberal, democratic și a aliaților săi. Și este o creație a Iranului. Nimic din toate acestea nu este o coincidență – până la sloganul „Moarte Americii”, popularizat de regim în timpul crizei ostaticilor din 1980.

În ultimele decenii, politica SUA față de Iran a luat una din aceste două forme:

• Una, care a devenit asociată cu fostul președinte Barack Obama, a fost „realinierea” regiunii, atrăgând Republica Islamică într-o poziție mai puțin agresivă prin negociere și compromis.
• Cealaltă, poate cel mai bine asociată cu Trump, a fost să se bazeze pe sancțiuni și izolare.

Niciunul dintre ei nu a căutat confruntare – Obama din cauza credinței în angajament, iar Trump din cauza unei forme tranzacționale de izolaționism.

Și, evident, niciuna dintre metode nu a funcționat bine. Chiar și în virtutea existenței acordului nuclear, Iranul a continuat să răspândească revoluția și terorismul și, de asemenea, să construiască rachete cu rază lungă de acțiune. Occidentul s-a temut să facă mare lucru în perioadele în care populația părea aproape de revoltă – ca în timpul „Revoluției Verde” din 2009, care a fost suprimată brutal.

În ciuda riscurilor, pare esențial să luăm în considerare cel puțin o a treia cale, în care conducătorilor criminali ai Iranului li se oferă un alt tip de înțelegere – la început pe ascuns, iar și apoi, dacă este necesar, și public.

Acordul ar fi că este lăsat în pace, pentru cel puțin o anumită perioadă de timp, să continue să-și asuprească cei 90 de milioane de cetățeni. De asemenea, va primi un oarecare ajutor economic. În schimb, își închide îmbogățirea nucleară, predă încă o dată materialul îmbogățit, își restrânge programul de rachete cu rază lungă de acțiune și pune capăt sprijinului acordat milițiilor și războiului criminal al Rusiei în Ucraina. Faptul de a lăsa poporul iranian în voia conducătorilor săi poate să pară ceva neplăcut, întrucât și este. Dar este un compromis care ar putea preveni un rezultat mult mai devastator.

Conducerea Iranului trebuie să înțeleagă faptul că Occidentul este pregătit să acționeze dacă este necesar – pentru că nu își poate permite să lase Iranul să devină țară nucleară, iar nivelul actual de rău pe care îl produce a împins lucrurile prea departe. Ca atare, dacă Iranul refuză, nu va mai fi lăsat în pace. O astfel de strategie ar putea include:

• Instalații nucleare: siturile nucleare cheie, precum Natanz și Fordow, ambele cu roluri centrale pentru activitățile Iranului de îmbogățire a uraniului, ar trebui să fie ținte cu prioritate înaltă. O lovitură directă asupra acestor instalații, aplicată cu muniții de distrugere a buncărelor, ar putea da semnificativ înapoi programul nuclear al Iranului.
• Instalații petroliere și porturi: economia Iranului este foarte dependentă de exporturile de petrol, în ciuda sancțiunilor SUA (vinde Chinei, Venezuelei și altor țări, prin intermediari). Lovirea câmpurilor petrolifere și a rafinăriilor ar paraliza fluxurile de venituri ale Iranului, limitându-i capacitatea de a-și finanța proxy. De asemenea, Occidentul ar putea amenința că va distruge (sau bloca) porturile cheie folosite pentru exportul de petrol și alte mărfuri, precum Insula Kharg, Bandar Abbas și Jask.
• Atacuri cibernetice: războiul cibernetic ar putea fi desfășurat pentru a perturba capacitățile de comandă și control ale Iranului. Operațiunile anterioare, precum Stuxnet, au arătat potențialul acestei abordări în sabotarea instalațiilor nucleare iraniene.
• Infrastructură cheie: Occidentul ar putea distruge locurile de lansare a rachetelor și sistemele de apărare, în special cele furnizate de Rusia. Loviturile asupra posturilor de televiziune iraniene controlate de stat și clădirilor guvernamentale ar perturba propaganda internă a regimului și ar semnala populației că o revoltă ar putea avea succes de data aceasta.
• Sprijinirea disidenței: Sprijinirea mișcărilor de opoziție din Iran ar putea slăbi capacitatea regimului de a ține strâns puterea, mai ales când se confruntă cu colapsul economic. Acest lucru ar trebui gestionat cu atenție, deoarece încercări anterioare de a incita la schimbarea regimului, în regiune, au dus la consecințe nedorite, inclusiv patinarea celor odinioară sprijiniți.

În orice astfel de scenariu de conflict, Occidentul ar trebui să aprofundeze cooperarea cu aliații regionali, precum Arabia Saudită, Israelul și Emiratele Arabe Unite, pentru a forma o coaliție care să lucreze în sensul opririi agresiunii iraniene. Dar Israelul, care este un declanșator emoțional în lumea musulmană, ar trebui să păstreze distanța, chiar dacă Iranul încearcă să-l atragă printr-un atac direct. În schimb, Occidentul și națiunile arabe moderate ar trebui să coopereze la maximum pentru a contracara un astfel de atac – așa cum s-a întâmplat la mijlocul lunii aprilie.

Nimic din toate acestea nu ar fi ușor sau fără riscuri, dar nici inacțiunea nu este lipsită de ele. Alegerea esențială cu care se confruntă Statele Unite acum este dacă să intensifice presiunea asupra Iranului, inclusiv prin luarea în considerare a unei acțiuni militare limitate, așa cum este descris mai sus, sau să riște să fie atrase într-un război mult mai larg, mai sângeros, cu consecințe mult mai puțin previzibile. Puterile occidentale, în special Statele Unite, încă poartă povara păstrării păcii și securității internaționale. În ciuda oboselii cauzate de angajamentele militare anterioare, sistemul internațional depinde de disponibilitatea lor de a interveni atunci când statele necinstite amenință stabilitatea economică și politică globală. Actualul regim din Iran, susținut acum de Rusia și China, reprezintă o amenințare monumentală la adresa acestei ordini.

Distribuie Distribuie Comentarii