Da, am bănuit de la început că nu o să ştie ce să facă odată ajuns în scaunul de la Cotroceni. Dar am crezut că o să vrea să înveţe. Da, nu există în România echipele de campanie din Occident, care să te pregătească minuţios pentru ce urmează după instalarea în funcţie. Da, nu există nici Instituţia Primei Doamne, pentru că soţiile preşedinţilor din ultimul sfert de secol au preferat să stea în umbră.

Dar ce aud cel mai des de la străinii care trăiesc şi lucrează în România, cel mai recent de la soţia premierului, Valerie Cioloş Villemin, într-un interviu la Europa FM, este că aici totul e de făcut, de construit, de aşezat. Doar să vrei. Desigur că între a munci să construieşti ceva şi a te plimba prin ţări însorite, cea din urmă e o opţiune mult mai atrăgătoare. Mi-ar plăcea şi mie, drept să zic. Dar mi-ar fi ruşine!

Mi-ar fi ruşine să stau la plajă când în spitalele pline de mizerie din ţara mea mor copiii, iar medicii rezidenţi nu-şi găsesc loc de muncă din cauza unei legi strâmbe. Când Institutul Cantacuzino stă să moară sub povara datoriilor, la fel ca televiziunea publică, iar eu ies în apărarea unei televiziuni private, care nu e în aceeaşi situaţie gravă. Şi dacă ar fi, tot nu ar fi treaba mea, pentru că nu aparţine statului român. La fel cum, procedural, nu e treaba mea să văd cine sunt revoluţionarii „cu rol determinant“, dar aş putea să verific înainte să semnez decorarea lor, pentru a evita jignirea memoriei celor care au murit atunci, dar şi a opiniei publice.

Mi-ar fi ruşine să mai stau o zi la plajă, în loc să mă întorc în ţară, când CCR dă decizii cu implicaţii asupra dosarelor marilor corupţi şi toată lumea vorbeşte despre efectul întreruperii implicării SRI, ca suport logistic, în aceste cauze. Într-o ţară decentă n-ar trebui să se vorbească atât de mult despre serviciile de informaţii şi ce fac ele. Dar într-o ţară decentă, decenţa începe de la cuplul prezidenţial.

„Într-o viaţă anterioară“ şi noi am crezut că Iohannis ar putea fi preşedinte. Şi că soţia lui, devenită Prima Doamnă a ţării, ar putea să se ocupe mai degrabă de ghidarea unei reforme a sistemului de învăţământ, a susţinerii formării copiilor noştri, de exemplu, decât de poze la Zidul Plângerii sau etalarea poşetelor în vizite oficiale.

„Într-o viaţă anterioară“ zeci de mii de oameni au stat la coadă în ploaie şi frig ca să facă preşedinte dintr-un om. Şi chiar au crezut că-şi iau ţara înapoi, că va fi România „lucrului bine făcut“. A fost doar „ghinion“.           Adriana Mariș/Adevărul

Distribuie Distribuie Comentarii