Dur articol!/Așa este, domnule președinte?
Pe sub radar, cu o presă anesteziată, marile companii de stat din ministerele părăsite de USR PLUS sunt repopulate cu oamenii care răspund la comenzi. Concursul pentru șefia DIICOT a fost oprit prematur, alte concursuri de angajare cu criterii clare au fost stopate.
O restaurație în toată regula are loc, protejată de zgomotul crizei. În paralel, tot mai mulți lideri liberali sunt frustrați că președintele, omul care controlează acum tot jocul politic, s-a baricadat în buncărul de la Cotroceni și ia deciziile ca un general căruia nu i se pot contesta ordinele, scrie jurnalistul Cristian Pantazi pe G4Media.ro .
Abia instalați pe locurile eliberate de USR-iști, miniștrii liberali interimari au înlocuit șefii puși de USR PLUS în consiliile de administrație ai marilor companii – văzute permanent ca vaci de muls. O grabă greu de înțeles pentru PNL, un partid care nu mai prididește să recheme în fiecare zi USR PLUS la guvernare. Ce colaborare ar mai fi posibilă când toate gesturile sunt de agresiune, de îndepărtare brutală?
Miza înlocuirilor de la Transporturi și Economie e una financiară. Foștii miniștri USR PLUS începuseră decăpușarea marilor firme de stat și o tentativă de reformă prindea contur. Contracte păguboase cu companii protejate ani la rând au fost denunțate, ceea ce a însemnat pierderi de milioane de euro pentru oamenii de sistem. Atenție, vorbim în multe cazuri de companii ”strategice”, abonate la contracte și cu serviciile secrete, armata ori poliția, implicate în construirea de proiecte de infrastructură critică. Pe scurt, companii apropiate de oameni din serviciile secrete, protejate în ciuda faptului că deseori livrează scump și prost.
Deloc întâmplător, sunt miniștri care s-au plâns în discuții informale de presiunile făcute de la vârful statului pentru păstrarea în conducerea companiilor de stat a unor personaje apropiate de serviciile secrete.
Acești oameni decuplați de la resurse au făcut masă critică. Și-au văzut afacerile amenințate, sinecurile periclitate, statutul desființat. Mai mult, au văzut cu groază cum la parchete s-ar putea întoarce șefi independenți care să dezgroape dosarele ascunse de oamenii lui Iohannis. Și atunci au apelat la toate cunoștințele și legăturile lor din politică ca problema să se rezolve rapid.
Lideri liberali relatează uimiți, în discuții private, cum premierul Cîțu a girat rapid schimbările brutale de la companii și concedierea USR-iștilor din eșaloanele doi și trei, deși înțelegerea era că îi așteaptă înapoi la guvernare odată ce congresele celor două partide se vor fi încheiat. Urgența era așadar alta: astuparea puținelor breșe făcute de USR PLUS în sistem, protejarea afacerilor amenințate, eliminarea transparenței. Iar Cîțu, o știm prea bine, nu mișcă nimic fără acceptul Cotroceniului.
Și așa ajungem la Cotroceni, sediul problemei. Rolul președintelui în declanșarea crizei politice e cunoscut: el a cerut explicit demiterea ministrului Stelian Ion. Prestația lui ulterioară însă îi frustrează total pe majoritatea liderilor liberali: nimeni nu știe ce vrea președintele cu adevărat pentru PNL, pentru coaliție și pentru el însuși după ce i se termină mandatul.
Iohannis a transformat Cotroceniul într-un buncăr. O unitate militară perfect opacă. A eliminat comunicarea publică și comunicarea cu partenerii politici de pe agenda instituției prezidențiale. Rarele conferință de presă (interviuri nu dă) și sporadicele consultări politice sunt formale, președintele nu dă informații. Așa cum remarca profesorul Alexandru Gussi, fost consilier prezidențial în mandatul lui Traian Băsescu, Iohannis a militarizat instituția.
Știm din puținele informații scurse de la Cotroceni că președintele se bazează masiv în luarea deciziilor pe discuțiile cu reprezentanții instituțiilor militarizate, mai cu seamă SRI și SPP. Echipa de consilieri prezidențiali e subțiată la maximum, iar discuțiile de substanță cu liderii politici – fie ei din PNL sau din celelalte partide parlamentare – sunt extrem de rare.
Tot ce am scris se bazează pe discuții informale în ultimul an cu lideri liberali. ”Nu am văzut niciodată o competiție în care mâinile să ne fie întoarse la spate ca acum”, mi-a spus unul dintre ei. Senzația de cazarmă e tot mai pregnantă în PNL, dar nimeni nu iese să asume o astfel de opinie.
Există însă și câteva dovezi directe ale apetenței lui Klaus Iohannis pentru militarizare.
Prima – implicarea totală a structurilor militare în criza pandemică. Armata și poliția au preluat rolul structurilor civile în primăvara anului trecut, cu militari pe străzi – lucru nemaivăzut de la Revoluția din 1989. Apoi, toată campania de vaccinare e gestionată de Armată. Vlad Voiculescu a dezvăluit existența centrelor secrete de vaccinare pentru personalul din armată, poliție și servicii și la scurt timp a fost revocat din funcție.
A doua – preferința lui Iohannis pentru militarul Nicolae Ciucă ca premier de vreme rea. L-a numit în decembrie 2020, e în cărți și acum dacă va pica Florin Cîțu. Din toate opțiunile de pe masă, Iohannis l-a ales exact pe cel obișnuit să execute ordinele, nu un civil.
Mai e și o probă indirectă a acestui stil militarizat: modul în care Marcel Ciolacu pune PSD în slujba intereselor de moment ale lui Iohannis în criză. Semnele de întrebare legate de conduita lui Ciolacu și legăturile lui cu Cotroceniul sunt ridicate chiar de liderii din PSD care îi cer socoteală. Și încă ceva: ați văzut vreo critică reală, de fond a lui Ciolacu la adresa președintelui? Micile răbufniri, de ochii partidului, sunt mai degrabă ”pămătufuri”, cum li se spune în box loviturilor ușoare.
Pe scurt, președintele Iohannis conduce acum jocul politic după tactici militare, bazate pe secretizarea mișcărilor și transmitere de ordine care nu se discută. „Cine este generalul pentru care merită să ne sacrificăm?”, formula celebră cu care Ludovic Orban îl lansa pe Iohannis în campania din 2014, a fost realmente umplută de conținut. Flancat de oamenii în epoleți, refractari la orice schimbare politică ce le-ar putea periclita statutul în societate, Iohannis conduce partidul, guvernul și țara prin ordine. Care se execută, nu se discută.
Dan Tăpălagă scria în 2014 despre România ca despre ”țara democrației cu epoleți” . Relata atunci impactul serviciilor secrete asupra politicii, administrației și mediului de afaceri. Toate semnalele și informații arată că influența lor politică a crescut din 2014 și până acum. Iar Iohannis, un politician provincial, mediocru și netalentat, este omul care care le-a consolidat puterea. O parte din restaurația pe care o vedem acum prin ministere și instituții li se datorează.
De aceea, pentru liberali e greu de intuit deznodământul crizei, așa cum îl va ordona Cotroceniul. Înțelegere formală sau informală cu PSD? Sau o tentativă de refacere a coaliției cu USR PLUS? Semnalele arată clar prima variantă, dar unii liberali încă mai speră că președintele va înțelege că o alianță cu PSD va distruge practic PNL. Și dacă va alege să refacă alianța cu USR PLUS cu un alt premier decât Florin Cîțu, cum va gestiona partidul noul conflict iminent între viitorul președinte de partid (cel mai probabil Cîțu) și viitorul premier (altul decît Cîțu)?
Până în 25 septembrie, când vor afla planurile lui Iohannis, liberalii nu fac decât să încerce să găsească indicii la fiecare ieșire publică a președintelui. Un joc detectivistic stupid, o vânătoare cu limba scoasă după răspunsuri niciodată spuse răspicat. O frustrare maximă pentru liberalii care văd soarta partidului decisă în alte birouri și de alți oameni decât liderii lor aleși. O frustrare maximă pentru toți cei care văd cum președintele a abandonat definitiv agenda de civil reformist și s-a transformat într-un complice tăcut la restaurația epoleților.
Serviciile secrete erau prezente puternic în viața publică și în mandatele lui Traian Băsescu. Diferența era și una stilistică: atunci, serviciile făceau paradă de acțiunile lor – amintiți-vă de celebrele comunicate ale DNA, acum totul e pe sub masă, informal. Și într-un caz și în altul însă, efectul e devastator: suspendarea democrației, mutarea deciziei politice din sediile civile în cele militare, transformare vieții politice într-o mișcare browniană irelevantă.
