Copilul din „flori” care nu și-a iertat mama niciodată

Ştefan Mihăilescu-Brăila s-a născut la 3 februa­rie 1925 la Brăila. Mama lui a fost infirmieră și l-a născut la 19 ani, în afara căsătoriei. A fost un copil ”din flori”, un copil nedorit și care nu a fost iubit de mama sa.

Din acest motiv, Ştefan Mihăilescu-Brăila n-a putut să-şi ierte mama niciodată și a fost marcat pe viaţă. A su­fe­rit îngrozitor toată viața. Mai târziu a mărturisit că, la rândul său, nu a putut iubi: ” N-am fost învăţat”, spunea Ştefan Mihăilescu-Brăila.

O rudă a marelui actor povestea că s-a născut la Brăila, în casa bunicilor din partea mamei. A venit pe lume dintr-o relație de o noapte cu un medic care locuia în cartierul Lacul Dulce. Nu a avut o copilărie fericită. Mama lui era rece, se purta rău cu el. Unchiul lui îi spunea mereu că e foarte urât, îl băteau cu lingura în cap.

A suferit toată viaţa, panicat de sărăcie. Era po­sesiv cu lucrurile lui, dar era şi în stare să dăruiască foarte mult, scria click.ro , la 23 de ani de la moartea marelui actor.

Mihăilescu-Brăila a urmat cursurile primare în orașul natal, iar în 1936 se înscrie la Liceul Industrial din Brăila, pe care îl va absolvi în anul 1940.

De la vârsta de 16 ani a lucrat ca muncitor în port, salahor, apoi funcţionar.

În anul 1947, a absolvit Conservatorul de muzică şi artă dramatică “G. Cavadia”, apoi s-a angajat la teatru.

A crescut excepțional datorită talentului său în teatru

În perioada 1949 – 1954, Ștefan Mihăilescu-Brăila a jucat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, în spectacole precum „La Ilie bun și vesel”, de Ion Damian, „O scrisoare pierdută”, de I. L. Caragiale, „Poveste de dragoste”, de Margarita Aligher, „Burghezul gentilom” de Moliere, „Bădăranii”, de Carlo Goldoni, „Nunta lui Kecinski”, de Suhovo Kobalin și „Ultima oră”, de Mihail Sebastian.

Interesant este faptul că la teatrul din localitatea natală erau doi actori cu acelaşi nume – Ştefan Mihăilescu – şi, pentru că pe bunica lui o chema şi Brăila, şi-a luat şi acest nume, pentru a nu fi confundat.

În anul 1956, joacă la teatrul din Baia Mare, iar în 1957, la propunerea doamnei Deleanu, vine prin concurs, la Teatrul “Giuleşti” din Bucureşti, care se numea atunci Teatrul Muncitoresc, unde a debutat într-o piesă de mare succes „Napoli, oraşul milionarilor” de Eduardo de Filippo. Până în anul 1985, la viitorul teatru Odeon, a colaborat cu mari regizori – Horea Popescu, Lucian Giurchescu, Mihai Dimiu, Dinu Cernescu sau Alexa Visarion, sub îndrumarea cărora a realizat roluri precum Cadâr din „Take, Ianke și Cadâr” de V. I. Popa, Arturo Ui din „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” de Bertolt Brecht, Iorgu Langada din „…Escu” de Tudor Mușatescu, Dude în „Milionarul sărac” de Tudor Popescu sau Puntilla în „Puntilla și sluga sa Matti” de Bertolt Brecht, pentru a da doar câteva exemple din creaţiile actorului care iubea dramele pentru profunzimea lor, dar devenise genial în comedie.

La Teatrul Național din București a jucat rolul Béranger din „Regele moare” de Eugen Ionescu.

În anul 1958, debutează în film, în rolul unui fotograf, în comedia „Alo?… Aţi greşit numărul!”, regia Andrei Călăraşu, scenariu Simion Macovei, unde a jucat alături de Iurie Darie şi Ion Lucian. Filmul a prilejuit şi alte debuturi cinematografice, pentru Rodica şi Ştefan Tapalagă şi Stela Popescu.

De aici înainte, va juca cu o inegalabilă măiestrie artistică, mai ales în cele mai reușite comedii din cinematografia românească.

Peste patru decenii de iubire alături de soția sa

A fost căsătorit timp de apropape jumătate de secol (1950-1996) cu actriţa la teatrul de păpuşi din Brăila, Georgeta Rahtopol – pe care a cucerit-o pe când se afla la radio şi recita versurile lui Eminescu – , cei doi având un fiu, pe Florin Mihăilescu-Brăila.

Despre soţul său, Georgeta Rahtopol spunea: „Aveam 8 cereri în căsătorie şi l-am ales pe el. Când m-a cerut în căsătorie mi-a spus: să nu cumva să ai zestre. Asta mi-a stârnit interesul. Eram o mireasă fără zestre, deşi aparenţele erau altele.

Mama mea era croitoreasă, îmi făcea rochii apretate şi cochete. Au urmat 46 de ani de căsnicie. Avea respect pentru familie. Era copil din flori şi voia să avem 11 copii… I-a plăcut să am tot, să nu-mi lipsească nimic. Nu făcea niciun rol fără să stăm de vorbă, fără să lucrăm împreună.”

A suferit că era scund, dar își cunoștea valoarea

Detalii picante despre Ştefan Mihălescu-Brăila, unul dintre actorii uriaşi ai teatrului şi ai cinematografiei din România! În volumul “O carte atipică despre un actor atipic - Ştefan Mihăilescu-Brăila”, soţia actorului, Georgeta Rahtopol, a povestit lucruri neştiute despre omul care făcut furori în faimoasa peliculă “Secretul lui Bacchus”.

Și Chira Dragomir, sora Georgetei Rahtopol şi cumnata lui Mihăilescu-Brăila, completează tabloul marelui dispărut: “Cum era? Era urât. Avea un nas enorm, a fost chel de tânăr, cel puţin eu aşa mi-l amintesc. Avea o gură cu buze subţiri şi cea de jos era puţin mai scoasă afară şi mai decolorată. Doi ochi mici, foarte apropiaţi, negri, strălucitori. Şi nasul acela era aşa de proeminent, încât făcea impresia că trage şi ochii după el.

Era un bărbat de 1,62 metri, maximum 1,65, ceea ce era foarte greu de acceptat pentru un bărbat. Lat în umeri, cu alură sportivă, foarte agil, cu gesturi spontane. Mergea cu gâtul întins, aşa, ca să pară mai înalt. Ei, a suferit mult că era scund. Mergea foarte repede, era sprinten, îi plăcea să meargă pe jos, să-l vadă lumea. Şi era când cu capul învârtit la dreapta, când la stânga, să vadă dacă este observat, dacă îl recunoaşte cineva. Îi plăcea să cânte şi să danseze. Îi plăcea să fie în centrul atenţiei, era leneş, foarte.

Decât să bată un cui într-un scaun, mai bine şi-l bătea în mână. Era foarte ciudat. Nu era mo­dest. Îşi cunoştea bine valoarea. Mâncarea şi amorul îl făceau fericit, dar banii erau pentru el suprema importanţă. Fiind sărac în copilărie devenise zgârcit. Circula cu clasa a II-a la tramvai, cumpăra Sportul Popular, îl citea şi-l revindea”.

A murit în sărăcie, uitat de lume

A ieşit la pensie în anul 1985, iar imediat după Revoluţie, în anul 1991, actorul a făcut un atac cerebral, pierzându-și memoria, fiind obligat apoi să ia viața de la zero, să reînvețe alfabetul, mersul, cititul…

Când n-a mai putut învăţa textul şi boala se agravase (avusese trei atacuri cerebrale, ultimul i-a fost fatal), după ce memoria l-a lăsat, i-a spus actorului Constantin Cojocaru: “Ţâcă, m-a pedepsit Dumnezeu că am părăsit teatrul. M-a pedepsit că am fost lacom şi am ieşit la pensie. M-a pedepsit şi mi-a luat cuvântul.”

În anul 1994, s-a angajat pe un post de consilier de imagine la firma de difuzare a presei „Slarm”, în condiţiile în care pensia de artist emerit se dovedea insuficientă pentru un trai decent.

Ultimele săptămâni din viață le-a petrecut singur într-un spital din București.

Ştefan Mihăilescu-Brăila a murit în sărăcie, uitat de cei care l-au aplaudat, dar și de mulți colegi de breaslă, la 19 septembrie 1996, la București. Presa vremii consemna că la înmormantarea sa au fost 10 persoane.