Nicoleta are 28 de ani, locuieşte în Ploieşti, este căsătorită şi mama a doi copii.

Când Nicoleta avea 10 ani, mama ei s-a îmbolnăvit foarte tare şi, când nu era în spital, zăcea acasă. Cum tatăl ei lucra până seara târziu, Nicoleta a început să preia sarcinile mamei. Mai întâi supraveghindu-şi fraţii mai mici, apoi gătind şi făcând curat. Atribuţii pe care le-a avut până la 17 ani, când, tatăl – rămas văduv – s-a recăsătorit.

Pe Marius l-a cunoscut în ultimul an de liceu. El era cu trei ani mai mare, dar încă îşi petrecea timpul în curtea şcolii unde învăţase timp de doi ani. La începutul clasei a XI-a, Marius a abandonat şcoala pentru a se dedica pasiunii sale, muzica. Cu banii trimişi de părinţii care lucrau în Spania, băiatul şi-a cumpărat aparatura necesară unui DJ. De atunci au trecut 10 ani, iar cea mai mare realizare profesională a avut-o la 19 ani, când a prins un contract cu o discotecă în aer liber, din Eforie.

În prezent, familia trăieşte din salariul de croitoreasă al Nicoletei şi din ce reuşeşte aceasta să scoată în plus. Comenzi ar avea, dar cu doi copii mici nu poate lucra prea mult de acasă. Când situaţia se înrăutăţeşte foarte tare, Marius pare convins că trebuie să-şi găsească un serviciu. Dar înainte de a acţiona, primeşte de la părinţii săi bani pe care-i foloseşte în exclusivitate pentru cariera sa muzicală.

Deşi uneori protestează şi încearcă să-şi aducă soţul cu picioarele pe pământ, Nicoleta îi găseşte vinovaţi pe părinţii lui Marius, nu pe el.

Prea mult sau prea puţin?

Pornind de la teoria psihoterapeutului american Robin Norwood, în viziunea căreia femeile al căror univers se învârte în jurul unui bărbat „nepotrivit, indiferent sau indisponibil“ sunt „femei care iubesc prea mult“, nu putem să nu ne întrebăm dacă poate exista prea multă iubire?

Psihoterapeutul Virgil Rîcu, colaborator al clinicii de tratare a depresiei, Bellanima, din Bucureşti este de părere că „autoarea introduce o definiţie proprie a ceea ce înseamnă, în opinia sa, «a iubi prea mult»“.

„Eu, personal, nu aş defini iubirea aşa. Comportamentele descrise descrise de autoare sugerează mai degrabă o obsesie, o auto-orbire, o focalizare exagerată asupra celeilalte persoane pentru a evita să ne uităm la propria persoană. Nu cred că, dacă în iubire suferim, asta înseamnă că iubim prea mult. Nu cred că sursa suferinţei este o prea mare iubire. Cred mai degrabă că suferinţa îşi are originea în ignoranţă, într-o insuficientă înţelegere“, spune Rîcu.

Doctorul Simona Radu, din Bucureşti, specializată în psihiatrie la Oxford, este de părere că „iubirea este unul dintre acei termeni pe care toţi îi folosim, dar pe care fiecare îl înţelegem diferit. Iubirea ţine de capacitatea fiecăruia de a forma relaţii afective echilibrate în cadrul cărora cei doi parteneri dau, dar şi primesc afecţiune de o manieră mutual satisfăcătoare. Din această perspectivă, «prea mult» este dificil de evaluat, în măsura în care ambii parteneri evoluează pe acelaşi nivel de nevoi afective“.

Psihiatrul atrage atenţia că „prea mult“ introduce o comparaţie. Prea mult faţă de celălalt partener, prea mult faţă de cât ar fi sănătos pentru acea persoană, prea mult faţă de ce aşteaptă familia?

„Prin «prea mult» poate fi vorba de un fel de a iubi al persoanei respective care va intra în relaţie nu pentru că vrea, ci pentru că nu poate altfel, care va dărui mai mult decât va primi, care va investi afectiv în relaţie mai mult decât celălalt partener, care va avea dificultăţi să plece deşi relaţia îi este defavorabilă. Acest lucru este deseori rezultatul faptului că persoana respectivă nu se poate iubi pe sine şi încearcă să se valorifice prin relaţia de iubire. Din această perspectivă, persoanele care «iubesc prea mult» de fapt «se iubesc prea puţin»“, spune Simona Radu.

În viziunea psihologului Viorel Nedelcu, din Bucureşti,

ceea ce obişnuim să numim «iubire» poate însemna nevoie de siguranţă, ataşament, evitarea singurătăţii. În cele din urmă, iubirea este acel sentiment care îi leagă pe oameni, iar absenţa lui ajunge să-i despartă. Uneori, ceea ce este prea mult pentru unul dintre parteneri poate fi prea puţin pentru celălalt, pentru că nevoile fiecăruia sunt foarte diferite. Găsirea unei balanţe face parte din jocul relaţiei.

Iubirea nu este soluţia tuturor problemelor

Multe persoane cred că iubirea poate rezolva orice problemă. De unde porneşte această credinţă? În ce măsură este adevărată? Se aplică şi bărbaţilor, şi femeilor?

În opinia lui Virgil Rîcu, „credinţa conform căreia iubirea poate rezolva orice problemă îşi are originea în gândirea magică a copilului. Un copil simte mult şi iubeşte mult; dar gândirea lui este o gândire rudimentară, în formare. Sigur, uneori copiii ne surprind cu nişte observaţii de-a dreptul geniale, totuşi mintea se formează în timp şi are nevoie de un antrenament special sub influenţa factorilor socio-culturali pentru a se dezvolta“.

Prin urmare, viziunea unui copil este pură, inocentă, plină de iubire, dar în acelaşi timp o viziune care reflectă dezechilibrul între afect şi înţelegere. „Ceea ce învăţăm cu toţii în decursul vieţii este că iubirea trebuie echilibrată de o înţelegere profundă dacă vrem ca lucrurile să iasă bine şi să suferim mai puţin“, adaugă psihoterapeutul.

Pe de altă parte, psihiatrul Simona Radu spune că „există la nivelul psihicului colectiv ideea că undeva pe lume există o persoană care să ne completeze, care reprezintă cealaltă jumătate a noastră şi care, odată întâlnită, ne va face să ne simţim «compleţi». Din această perspectivă, iubirea învinge toate obstacolele şi pansează toate rănile. În realitate însă, o relaţie de iubire este o relaţie între doi adulţi care merg împreună pe acelaşi drum, dar care rămân pe tot parcursul drumului doi. Ideea că celălalt ne va completa, va aduce ceea ce ne lipseşte, este cel mult idilică şi conduce la multă dezamăgire“.

Cum alegi partenerul?

De multe ori, se întâmplă ca o persoană să aleagă acelaşi gen de relaţie, respectiv de partener, de parcă ar urma un tipar prestabilit. Care este explicaţia acestei situaţii, cu atât mai mult cu cât „şablonul“ este respectat şi dacă relaţiile anterioare au fost nefericite. Ce se ascunde în spatele acestor alegeri?

„Poate cea mai mare dintre iluziile legate de iubire este aceea că alegerea partenerului ne aparţine. De fapt nu alegem – este arogant să ne gândim la iubire aşa. Mai degrabă căutăm în celălalt ceva familiar, ceva care să ne calmeze angoasa legată de imprevizibilitatea reală a relaţiei cu un altul, complet străin, cu alte valori, reacţii, modele ale realităţii. De aceea nu o să alegem întotdeauna ceea ce este potrivit, bun sau lipsit de egoism în ceea ce ne priveşte. Adică nu alegem ce vrem, alegem ce putem. Alegem de aceea o persoană care va corespunde reprezentării personale inconştiente a relaţiei de iubire“, spune Simona Radu.

Virgil Rîcu spune că „ideea de bază în viziunea psihodinamică asupra dezvoltării personalităţii este aceea că toţi ne construim în funcţie de experienţele relaţionale cu figurile parentale în copilărie. Dacă mama a fost percepută ca fiind rece şi distantă, în relaţiile adulte vom căuta persoane reci şi distante (în dorinţa de a conserva relaţia cu mama) sau noi vom fi astfel de persoane (ne identificăm cu mama). Dacă tata ne-a abandonat, abandonul va fi o temă ce se va juca în relaţiile noastre de cuplu sau în relaţiile cu propriii copii“.

Altfel spus, relaţiile cu figurile parentale în timpul copilăriei ne „setează“, astfel încât vom rejuca aceste scenarii relaţionale iar şi iar în decursul vieţii, recrutând inconştient parteneri special înzestraţi pentru a juca rolul personajelor din scenariile noastre.

„Dacă unul din părinţi de care am fost foarte ataşaţi a fost alcoolic, traseul minimei rezistenţe este să dezvoltăm o slăbiciune pentru alcoolici sau să devenim noi alcoolici. Emoţional, nu vom putea face «clic» cu persoanele nealcoolice, echilibrate, şi vom raţionaliza asta spunând că astfel de persoane sunt «mult prea normale», «conformiste», «plictisitoare». Este ca şi cum experienţele noastre relaţionale din fragedă copilărie ne-ar seta un prag de sensibilitate emoţională. Dacă o suferinţă nu este suficient de intensă, dacă problemele unui om nu sunt suficient de dramatice, nu putem fi sensibilizaţi emoţional pentru că stimulul este prea slab pentru a genera o reacţie în noi“, explică Rîcu.

Experţii atrag atenţia că modelul parental din copilărie influenţează alegerile atât ale femeilor, cât şi ale bărbaţilor.

Copilăria modelează viaţa de adult

Care sunt experienţele copilăriei care îţi pot marca viaţa, respectiv acţiunile de adult?

Psihiatrul Simona Radu atrage atenţia că trauma din copilărie care îşi pune amprenta asupra acţiunilor adultului „poate fi una fără surle şi trâmbiţe. De multe ori poate fi vorba doar de o mamă care suferă de depresie post-natală sau care trece printr-o perioadă dificilă în relaţia de cuplu sau care nu are parte de sprijinul necesar într-o perioadă dificilă“.

Ca regulă de bază, consecvenţa sau inconsecvenţa grijii materne, emoţia pe care o are mamă când relaţionează cu bebeluşul ei, contactul vizual, tonul vocii, regularitatea şi în final predictibilitatea interacţiunii cu ea – în primele luni de viaţă – vor determina formarea ataşamentului afectiv (sau absenţa acestuia) cu mama precum şi tipul de ataşament,

spune Simona Radu.

În viziunea psihiatrului, acest ataşament este vehiculul prin care vom internaliza relaţia de iubire şi care va determina ulterior ce, cât şi în ce fel investim relaţiile de iubire de la vârsta adultă.

„De exemplu, în cazul fericit al formării unui ataşament afectiv, ceea ce vom internaliza ca model este că într-o relaţie de iubire ne vom simţi comfortabil cu intimitatea, dar şi cu dependenţa pe care o astfel de relaţie o presupune. Ne vom aştepta ca partenerul nu va fi nepăsător la nevoile noastre, va avea o atitudine deschisă, va comunica dacă sunt probleme, se va deschide afectiv şi va forma cu noi relaţii bazate pe încredere şi respect“, spune Simona Radu.

În mod analog, dacă relaţia cu mama sau substitutul ei a fost una cu fluctuaţii, unde prezenţa acesteia ca şi nivelul de acordare cu nevoile bebeluşuilui au fost imprevizibile, atunci ataşamentul care va rezulta va fi unul nesigur (anxios sau ambivalent).

Psihoterapeutul Virgil Rîcu pune pe lista experienţelor copilăriei care îţi pot marca viaţa şi acţiunile de adult: „Respingerea, abandonul, excluderea, umilirea, ironizarea şi ridiculizarea, boala sau moartea prematură a unui părinte, violenţa, hiperprotecţia, perfecţionismul etc“.

Salvatorul care vrea să fie salvat

De multe ori, persoanele care sunt implicate în relaţii nefuncţionale şi-au ales un partener despre care ştiau că are o problemă – situaţie întâlnită şi la „femeile care iubesc prea mult“–, convinse fiind că vor reuşi să schimbe persoana respectivă. De ce simt oamenii nevoia să-i schimbe celuilalt viaţa, să-l salveze? Şi care sunt şansele reale să se întâmple asta? Ce se ascunde în spatele dorinţei de a fi „salvator“?

Psihoterapeutul Virgil Rîcu ne propune să ne imaginăm că suntem într-o maşină pe care o conduce altcineva. La un moment dat, şoferul aţipeşte şi există riscul ciocnirii cu un alt vehicul. Observând asta, ne panicăm şi îl alertăm din toate puterile pe şofer.

„Făcând asta, vrem să îl salvăm (numai) pe el? Cred că răspunsul sincer este că vrem să îl salvăm pe el, dar şi pe noi în egală măsură (sau poate chiar în mai mare măsură), poate şi pe cei din vehiculul cu care riscăm să ne ciocnim“, afirmă psihoterapeutul.

Cei care îşi asumă rolul de salvator sunt persoane care în copilărie au simţit că adulţii dragi lor (părinţi, bunici etc.) şi de care ei depindeau în mod firesc au fost pe cale să derapeze, să se scufunde, să deraieze (psihologic, bineînţeles). Sesizând asta, copiii au simţit panică şi s-au străduit să-i trezească, să-i ajute, să-i repare, să-i vindece. Această situaţie şi acest rol i-au marcat, i-au „formatat”, astfel încât la vârsta adultă inconştient ei merg în direcţia în care s-au „specializat”. Mai mult, cei din jur simt competenţele lor de salvator şi inconştient îi invită să joace acest rol pentru ei,

mai spune Rîcu.

Confruntarea cu propriii demoni

Psihiatrul Simona Radu este de părere că „de multe ori intrăm în relaţii pentru a umple un gol şi fără să ne dăm seama aşteptăm ca persoana celaltă să «ne salveze» de noi înşine. Să facă treaba în locul nostru, aceea de a ne confrunta cu propria frică de respingere, cu teama că nu suntem suficient de valoroşi, că nu merităm să fim iubiţi, iar această dorinţă poate fi reciprocă“. Altfel spus, „aşteptăm ca partenerul să ne dea ceva ce nu ne putem da noi înşine, să găsească piesele lipsă din puzzle şi să ne ajute să ne maturizăm afectiv. Într-o astfel de relaţie, niciunul dintre parteneri nu îl va putea salva pe celălalt. Fiecare va trebui să se salveze singur. În spatele dorinţei de «salvator» se ascunde astfel dorinţa de a fi salvat“, spune Simona Radu.

Psihoterapeutul Viorel Nedelcu atrage atenţia că „aceste încercări de schimbare în «bine» conţin în sine o infantilizare şi o subestimare flagrantă a capacităţii celuilalt de a decide pentru sine. Ca şi cum celălalt nu poate face alegeri pentru sine însuşi sau nu are capacitatea de a-şi urma propriile opţiuni“.

În opinia psihologului

să fii salvator te poate face să te simţi mai bun şi mai împlinit că poţi să aduci o schimbare în viaţa celuilalt şi eventual să-l modelezi după propriile standarde şi aşteptări. Pe de altă parte, foarte puţini sunt cei care sesizează paradoxul situaţiei, în ideea în care toţi depun eforturi să-i schimbe pe ceilalţi, dar foarte puţini depun eforturi de a se schimba pe ei înşişi.

„Femei care iubesc prea mult“

Psihoterapeutul american Robin Norwood spune despre femeile ca Nicoleta (care trăiesc în relaţii ca a ei) că sunt „femei care iubesc prea mult“. Ideea este dezvoltată în cartea cu acelaşi nume, care a apărut şi în România, la editura Amaltea, în 2001.

Autoarea schiţează un portret al acestor femei ca fiind cele ale căror conversaţii cu prietenii se învârt în jurul partenerului; cele care deşi nu sunt de acord cu valorile, comportamentul şi caracterul lui, le suportă cu gândul că, dacă sunt îndeajuns de atrăgătoare şi tandre, va dori să se schimbe de dragul lor; cele care stau într-o relaţie ce le pune în pericol sănătatea, integritatea emoţională şi fizică.

Deşi a dedicat această carte femeilor, Robin Norwood recunoaşte că teoria iubirii excesive se aplică şi bărbaţilor.

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii