Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara, a fost timp peste trei decenii rege al Ungariei și a rămas în istorie ca una dintre marile personalități ale Europei secolului al XV-lea. A fost și un personaj legendar, iar legătura sa cu Vlad Țepeș i-a sporit faima.

Matia Corvin (n. 23 februarie 1443, Cluj - d. 6 aprilie 1490, Viena), fiul lui Ioan de Hunedoara, a condus vreme de peste trei decenii, până la moartea sa regatul Ungariei și a rămas în istorie ca unul dintre personajele legendare ale Ungariei medievale.

În primii săi ani de domnie, Matia Corvin i-a fost aliat voievodului muntean Vlad Țepeș (1431 - 1476), numit și Dracula, renumit pentru cruzimea sa, deși acesta din urmă fusese „eroul” mai multor incursiuni sângeroase în Transilvania, soldate cu măcelărirea populației mai multor orașe.

„Trofeul” lui Vlad Țepeș

Hamza Pașa, comandantul cetății Nicopole, a intrat în 1461 în Țara Românească la conducerea unei armate de 10.000 de oameni, însă în confruntarea cu cavaleria lui Vlad Țepeș, oastea sa a fost decimată, iar prizonierii turci au fost trași în țeapă, în jurul cetății Târgoviște.

Hamza a fost decapitat, trupul său a fost pus într-o țeapă poleită cu aur, iar capul său a fost pus într-un borcan cu miere și trimis de Dracula regelui Matia, ca semn al angajamentului său de luptă împotriva otomanilor. Pus într-o poziție incomodă, tânărul rege nu a răspuns gestului lui Vlad Țepeș.

În iarna anului 1461 – 1462, Vlad Ţepeş a organizat o campanie de arme la sud de Dunăre, pentru a distruge așezările care erau capetele de pod folosite de turcii pentru a trece Dunărea în Țara Românească. Într-o scrisoare trimisă regelui, prințul Dracula a enumerat numele localităților importante pe care le mistuise, printre care Durostor, Giurgiu, Nicopolis, Orșova, Rahova, Rusciuk, Turnu și nordul liber Dobrogei.

Arăta că ar fi ucis aproape 24.000 de oameni, turci și bulgari, fără a-i număra și pe cei arși în casele lor și pe cei ale căror capete nu au fost tăiate de soldații săi. În scrisoarea adresată lui Matia Corvin, Dracula îi cerea ajutor, pentru a face faţă viitoarelor represalii ordonate de sultan.

Au urmat alte scrisori în care Vlad Țepeș îi cerea ajutor regelui, însă fără răspuns. În noiembrie 1462, cei doi s-au întâlnit în timpul unei călătorii a regelui în ținuturile Brașovului. Matia i-a spus atunci voievodului muntean că a încheiat pace cu sultanul, lucru care l-a înfuriat pe Țepeș. A doua zi, Dracula a fost capturat de mercenarii regelui și adus, ca prizonier al acestuia, la Buda. Potrivit unor istorici o scrisoare „de trădare” falsă, către sultan, pe care boierii i-au atribuit-o lui Vlad Ţepeş, ar fi stat la baza arestării domnitorului.

Dracula, prizonierul de lux al regelui

Deși considerat un prizonier al tânărului rege, Dracula a avut un statut privilegiat. Înfățișarea producea un murmur înspăimântat în rândul oaspeților regelui Matia. Într-un manuscris din anul 1473, din vremea în care domnitorul era deţinut la Vişegrad, Vlad Ţepeş era descris astfel:

„Pe tiranul acestora Dracul, nume cu care ei numesc diavolul, l-am văzut captiv, pe când îndeplineam funcţia de legat al papei Pius al II-lea pe lângă regele hunilor; nu foarte înalt de statură, dar foarte vânjos şi puternic, cu înfăţişarea crudă şi înfiorătoare, cu nasul mare şi acvilin, nările umflate, faţa subţire şi palidă, în care genele foarte lungi înconjurau ochii verzi şi larg deschişi, iar spâncenele, negre şi stufoase, îi arătau ameninţători; faţa şi bărbia erau rase, cu excepţia mustăţii. Tâmplele umflate sporeau volumul capului. Un gât ca de taur lega ceafa înaltă de umerii laţi pe care cădeau plete negre şi încârlionţate”, informa cercetătoarea Maria Roşu.

Însă în loc să arate și să se comporte ca un monstru, Dracula era un cavaler bine îngrijit, care vorbea șase limbi și avea maniere alese. Le fermeca pe femei cu sex-apealul său și se impunea în fața bărbaților.

Când era întrebat despre cruzimile sale, afirma că cei răi se trăgeau singuri în țeapă. Se spunea că ochii săi verzi închis puteau pătrunde prin ascultătorii săi, uimiți, arăta istoricul Ion Grumeză.

„De fiecare dată când un ambasador al Turciei venea la Buda, Dracula era prezent, ca o reamintire puternică a puterii de negociere a lui Matia. Îmbrăcat în costume de război și purtând vizibil Ordinul Dragonului, purtând inelul său cavaler peste degetele înmănuși, care se sprijineau cu aroganță pe sabia grea de cruciada dată tatălui său la Nürnberg, prințul stătea ferm lângă tronul regal al Ungariei. Statutul lui Dracula la Curtea lui Matia era neclar, dar i s-a permis să se convertească la catolicism. S-a căsătorit cu verișoara regelui, a avut doi fii și a locuit în propria reședință în capitala Ungariei. A fost invitat la încoronarea lui Matia în 1464, unde oaspeții din toată Europa s-au întrecut pentru a vedea „Tyranum Tyranus” (tiranul tiranilor) care stătea în primul rând în interiorul catedralei imperiale. Mai mult, i s-a oferit gradul de căpitan în armata maghiară și i s-au încredinţat, precum lui Ioan de Hunedoara, graniţele Transilvaniei”, arăta istoricul Ion Grumeză, în volumul „Rădăcinile balcanizării, Europa de Est în anii 500 - 1500”.

Anecdote despre captivitatea lui Țepeș

Un episod din vremea captivităţii lui Vlad Ţepeş era relatat într-una dintre cele 19 anecdote culese la sfârşitul secolului al XV-lea, după moartea acestuia, într-un manuscris intitulat „Skazanie o Drakule voevode“ („Povestire despre Dracula voievod“).

„Regele, după ce l-a scos din temniţă, i-a dat o casă în Pesta, în faţa Budei. Pe când încă nu se prezentase la rege, în curtea lui Dracula s-a refugiat un răufăcător urmărit. Aici a fost găsit şi prins de pristavul care-l urmărea. Dracula, însă, care se vede că a surprins scena, „a luat sabia sa şi a sărit din casă şi a tăiat capul pristavului aceluia, dând drumul răufăcătorului. Regele a pus să fie întrebat Dracula: „De ce ai făcut un astfel de rău?” Replica fostului domn: „Nu am făcut nici un fel rău, ci el singur s-a omorât. Oricine va pieri aşa, dacă va năvăli tâlhăreşte în casa unui mare stăpânilor. Dacă acel pristav ar fi venit la mine şi mi s-ar fi înfăţişat şi eu aş fi găsit în casa mea pe acel răufăcător, sau l-aş fi predat, sau l-aş fi iertat de la moarte” La auzul acestei explicaţii, regele ar fi început să râdă şi s-ar fi mirat din inimă de dânsul”, se arată în volumul „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric”, publicat de Ştefan Andreescu, la Editura Enciclopedică.

O altă relatare a autorului Povestirilor despre Dracula vorbeşte despre faptul că în vremea în care a stat în temniţă din ordinul regelui Matia „nu şi-a lăsat obiceiul său cel rău”, drept care vâna şoareci şi punea să i se cumpere păsări la târg, pe aceste animale satisfăcându-şi pofta de a chinui.

Altă îndeletnicire din aceeaşi perioadă a faimosului Ţepeş ar fi fost aceea că „a învăţat să coasă şi cu aceasta se hrănea în temniţă", se arată în volumul „Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric”.

La 12 ani de la arestarea sa Vlad Țepeș a fost repus pe tronul Munteniei. Și Ștefan cel Mare l-a înfruntat în 1467, în timpul unei expediții militare a regelui în Moldova. Confruntarea a avut loc în cetatea Baia, după ce oastea regală a devastat mai multe așezări de la poalele Carpaților, în drumul ei spre cetatea Sucevei.

„Ştefan cel Mare, adunându-şi puterile, cu mai multe steaguri de oaste moldoveană de pe la ţinuturi, în frunte cu pârcălabii săi, a lovit Baia la 14 – 15 decembrie şi într-o încăierare puternică pe timp de noapte, cu mari pierderi de-o parte şi de alta, a cucerit-o, iar oastea ungară a fost pusă pe fugă. Însuşi regele Matia a fost rănit grav, salvându-şi viaţa cu mare dificultate”, relatau istoricii Andrei Eşanu şi Valentina Eşanu, în volumul „Epoca lui Ştefan cel Mare”.

După această confruntare, cei doi s-au împăcat, iar regele Matia i-a dăruit două cetăți din Ardeal lui Ștefan cel mare; anume cetatea de Baltă şi Ciceu.

A ajuns pe tron la 15 ani

Potrivit istoricilor, Matia a ajuns pe tronul Ungariei la vârsta de 15 ani, la scurt timp după moartea tatălui său, Ioan de Hunedoara, din 1455. Atunci, cei doi fii ai săi, Matia şi Ladislau au fost trimişi în închisoare, din ordinul regelui Ladislau V (Postumul) al Ungariei, fiind acuzaţi de înaltă trădare.

Fiul cel mare al lui Ioan, Ladislau Huniade, a fost decapitat, însă moartea sa a dus la o revoltă care l-a forţat pe rege să fugă în Boemia. Regele l-a luat cu el pe Matia, însă mama tânărului de 15 ani, Elisabeta, şi unchiul său Mihai Szilagyi, au organizat armatele rămase fidele Huniazilor, cu care au învins oștile marii nobilimi maghiare.

Ladislau Postumul a murit în condiţii suspecte în Cetatea din Praga, fie otrăvit, potrivit unor istorici, fie răpus de ciumă, potrivit unor cercetători. La scurt timp, cei mai mulţi dintre apropiaţii săi au fost ucişi la ordinele mamei lui Matia, iar Dieta Naţională reunită la Buda în 24 ianuarie 1548 l-a ales rege pe Matia, eliberat atunci din captivitate.

Alegerea sa pe tronul Regatului Ungar a avut loc într-o manieră pitorească, arătau unii istorici. Peste 40.000 de oameni, conduși de Mihai Szilagyi, și-au așezat tabăra la poalele castelului din Buda, în mijlocul Dunării înghețate și l-au aclamat pe Matia Corvin ca rege, celebrarea urmând să fie extinsă în întregul oraș.

Deși a primit coroana regatului la o vârstă fragedă, Matia nu era un adolescent obișnuit, arăta istoricul său de curte, cronicarul Antonius Bonfini.

„Din primii ani de copilărie, fusese pregătit să înfrunte dificultățile. S-a născut pe câmpul de luptă, în mijlocul strigătelor de război. De mic a învățat cum să lupte într-un asediu, să străbată înot Dunărea, să își petreacă zilele și nopțile echipat în armură, în căldură și îngheț, să îndure oboseala, foamea și setea, să urască lașitatea și lenevia”, îl descria cărturarul Bonfini.

Temuta oaste neagră a lui Matia

Educația militară primită în copilărie i-au ajutat mai târziu tânărului rege, fiu al celui mai faimos comandant de oști din Ungaria secolului al XV-lea. În cei 32 de ani în care a condus

Regatul ungar, Matia a participat la numeroase acțiuni militare. De cinci ori și-a condus oștile pe teritoriul Imperiului Otoman, de zece ori pe teritoriul Boemiei și de alte nouă ori în ținuturile Austriei.

„Aceste expediţii sunt îndeajuns pentru a stabili calitatea de războinic adevărat a regelui, ceea ce nu era însă un fenomen excepţional pentru conducătorii din secolul al cinsprezecelea. Dar ceea ce-l deosebeşte pe Matia de predecesorii şi contemporanii săi este numărul mare de campanii militare pe care le-a condus personal. Aceste fapte îi arată personalitatea: îi plăcea să fie direct răspunzător de tot şi era foarte dificil ca lucrurile importante – iar războiul era cel mai important dintre ele – să se desfăşoare fără a putea fi controlate de el. Matia prefera să negocieze personal cu emisarii străini, în ciuda aparatului său diplomatic”, scria Richard Horvath, în volumul „Matthias Corvin, the King”, publicat în 2008, de Muzeul de Istorie din Budapesta.

Armata regelui se numea „oastea neagră” și era compusă în cea mai mare parte din mercenari, instruți și plătiți pentru a duce războaie. Cu ajutorul ei, Matia a cucerit Viena și ținuturi din Austria și Boemia. Unii istorici arătau că oastea neagră cuprindea 20.000 de călăreți și 8.000 de infanteriști în 1487. Avea arme ușoare și inspira teamă și fascinație. A fost desființată însă după moartea regelui, din 1490, fiind considerată prea costisitoare pentru a putea fi întreținută.

Regele educat de pe tronul Ungariei

În timpul domniei lui Matia Corvin, Regatul Ungar s-a apropiat ca dezvoltare de cele mai civilizate țări eruopene. Regele avea o mare apreciere pentru știință și artă, îl descriau cronicarii vremii, obișnuind să spună că un rege needucat înseamnă un măgar încoronat. Biblioteca pe care a înființat-o, Corviniana, s-a dezvoltat ca fiind una dintre primele și cele mai mari colecții de cărți și manuscrise din Europa.

Potrivit cronicarului Antonius Bonfini, din copilărie, Matia era preocupat de studii şi învăţase mai multe limbi (latină, maghiară, italiană, poloneză, cehă şi germană), fiind preocupat mai ales de literatură şi de tratatele militare.

Din 1460, spun istoricii, regele a început să colecţioneze cărţi pentru biblioteca sa Corviniana. Aceasta a ajuns să deţină aproape 3.000 de manuscrise sau "Corvinae" şi 4.000 - 5.000 de lucrări, multe de autori greci şi latini, studii de filozofie, teologie, istorie, drept, literatură, geografie, ştiinţe naturale, medicină, arhitectură.

Matia Corvin era extrem de bogat și își permitea să cheltuie sume impresionante pe cărţi şi manuscrise, dar și pentru a-și asigura munca celor peste 30 de scribi, experţi în pictură şi gravuri, de la curtea sa.

În timpul invaziilor otomane din secolul al XVI-lea, Biblioteca Corviniana a fost devastată, iar numeroase cărți au fost distruse sau au fost furate și duse la Istanbul.

Doar o mică parte din manuscrise, circa 650, au fost păstrate şi se află în prezent în biblioteci din Europa. La începutul secolului al XVII-lea, principele transilvan Gabor Bethlen a făcut demersuri la Înalta Poartă pentru a răscumpăra lucrările capturate de turci din Biblioteca Corviniana, și aduse la Istanbul,

„Bethlen a depus și eforturi mari la Poartă pentru a obține faimoasa biblioteca a regelui Matia de la Buda. El a promis sume mari de bani pentru aceasta, dar „națiunea superstițioasă”, unde altfel totul se putea realiza cu bani, a rezistat eforturilor de convingere depuse de Bethlen”, arăta istoricul Anton Gingely.

Articole păstrate din Biblioteca Corviniana au fost înscrise în Memoria Registrului Mondial UNESCO în 2005, ca recunoaştere a semnificaţiei lor istorice.

Fiul său, ultimul prinț din familia Huniazilor

Regele Matia Corvin a fost căsătorit de trei ori, însă niciuna dintre soţii nu i-a adus un urmaș la domnie.

Două dintre consoartele lui au murit în jurul vârstei de 15 ani, Elisabeta de Cilli din cauza unei boli, iar Ecaterina de Podebrady, în urma unor complicaţii din timpul naşterii. Beatrix de Aragon, ultima soţie a regelui, nu i-a putut oferi un moștenitor, în schimb a făcut-o amanta sa, o tânără pe nume Barbara Edelpeck, mama ultimului prinț din familia Huniazilor, Ioan Corvin.

„Fiul nelegitim al regelui Matia și al unei fete burgheze din Stein (acum parte a Krems), Barbara Edelpeck, s-a născut la Buda la 2 aprilie 1473. Băiatul a fost supranumit după animalul heraldic al lui Matia, corbul (latină: Corvus), iar prenumele i-a fost dat în onoarea bunicului său, Ioan de Hunedoara, eroul de la Belgrad. El a fost crescut de bunica sa, Elisabeta Szilagyi”, arată cercetătorii Szibler Gábor, Tarján Tamás, într-un eseu publicat pe hungarianottomanwars.com.

Regele Matia l-a luat sub protecția sa, ca viitor succesor la tronul Ungariei. I-a dăruit un număr tot mai mare de moșii, castele, palate și de titluri, inclusiv de prinț al Sileziei și duce de Troppau. În 1485, locuitorii Vienei i-au jurat credință noului prinț, iar regele Matia Corvin l-a pregătit ca, după moartea sa, să poată la coroana regatului Ungar.

„După moartea lui Matia însă, familiile nobiliare ungare nu l-au sprijinit pe Corvin, iar în vara anului 1490 , tânărul prinț, și aparent destul de plin de inimă, a renunțat la pretenția sa la tron în favoarea lui Vladislav al II-lea al Ungariei, la a cărui încoronare în septembrie el a adus însuși coroana. A fost numit rege al Bosniei și prinț al Slavoniei”, arătau cercetătorii Szibler Gábor și Tarján Tamás.

Moartea lui Matia, învăluită de mister

Matia Corvin a murit în 1490, în împrejurări controversate. Unii istorici arătau că marea nobilime din Ungaria nu s-a împăcat cu prezenţa lui Matia pe tronul Ungariei şi a uneltit pentru a-l detrona.

Magnații ar fi reuşit să-şi pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soţia regelui. Medicul reginei îl trata de reumatism pe regele Matia otrăvindu-l cu plumb, susţin unii istorici.

Regele Matia Corvin a murit de saturnism, o intoxicaţie cronică de plumb, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani. Istoricii susţin că în ultima parte a vieţii sale Matia nu se mai putea deplasa din cauza bolii şi că moartea ar fi survenit în urma unui atac cerebral, cauzat de maladie.

„Măreţul crai, înconjurat de scriitori italieni care vorbeau latineasca bună a Renaşterii, de pictori italieni aşa mari, ca Filippino Lippi, de curtea bogată şi trufaşă a soţiei sale de bătrâneţe Beatricea, fiica regelui de Neapole, albastra, şi el a murit departe de cetăţuia ardeleană (n.r. Hunedoara) unde o cămăruţă i-a fost leagănul. În depărtata Viena împărătească s-a desfăcut sufletul lui, care se deşteptase în acel unghiu sălbatic de Românime, între căciularii pletoşi ai părintelui său, voievodul”, scria istoricul Nicolae Iorga, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”.