Un document cu adevărat exploziv a fost publicat de Ion Cristoiu pe Blogul  său. Este vorba, după cum puteți citi mai jos, despre Procesul Verbal de predare/primire încheiat de Bancorex și BCR la data de 20.09.1999, din care se înțelege că principalii beneficiari ale Prăbușirii Bancorex au fost cei care au preluat după 1989 firmele sub acoperire ale Direcției de Informații Externe ale fostei Securități. Adică actualul SIE! Însă amănuntul care dă fiori cu adevărat este cel despre motivele care au stat în spatele excluderii judecătoarei Camelia Bogdan din magistratură:

„Camelia Bogdan este primul judecător, din câte am văzut în spațiul public, care a sesizat organele de urmărire penală cu privire la “falsul proces”, respectiv cauza Silver Mountain-BCR. Spălarea banilor prin intermediul instanțelor/ hotărârilor judecătorești a devenit un fenomen foarte urmărit în statele consolidate, de mai bine de 2 decenii. Dezvoltarea “falsului proces” de către spălătorii de bani a început să ia amploare odată cu reglementarea și transparența informațională a zonelor “paradis fiscal” bancar. Devine din ce în ce mai greu să se reușească spălarea banilor în jurisdicții reglementate, astfel că “hotărârea judecătorească-definitivă” devine un instrument foarte util în acest tip de operațiuni, reușind, prin corupție judiciară, să transfere valori obținute ilicit între beneficiari. 

Consider că excluderea din magistratura a doamnei Camelia Bogdan, în măsura în care s-a întemeiat în realitate pe motive străine față de cele invocate succint în motivarea făcută publică de CSM, constituie un element cheie, tocmai din cauză că țintele predilecte ale spălătorilor de bani prin metoda “falsului proces” sunt acele instanțe și acei magistrați care nu sunt urmăriți și protejați contrainformativ, în general, în țările cu o dezvoltare “precară” a sistemului de justiție.”, scrie Bogdan Temeșan în scrisoarea publicată de Ion Cristoiu.

Patrimoniul Bancorex a fost preluat în 20 septembrie 1999 de Banca Comercială Română.
Din documentul de excepție trimis de Bogdan Temeșan lui Ion Cristoiu se înțelege că principalii beneficiari ale Prăbușirii Bancorex au fost cei care au preluat după 1989 firmele sub acoperire ale Direcției de Informații Externe ale fostei Securități.

„Domnule Cristoiu,

Vă scriu ca urmare a articolului dumneavoastră din data de 28.01.2017 (http://www.cristoiublog.ro/gindul-de-simbata-28-ianuarie-2017/). În articol este citată afirmația domnului Petre Roman, prin care acesta susține că „Ulterior Traian Băsescu mi-a confirmat că se află în posesia datelor complete ale operațiunilor Bancorex de acordare de credite către firme de stat și private, precum și persoane fizice. Multe – câte și care ? – din credite nu mai fuseseră rambursate. Peste aceste liste de clienți creditați de Bancorex s-a așternut o tăcere pe care o consider inadmisibilă.”

Pentru a oferi o imagine cât mai fidelă a premiselor care au condus la situația relatată de dl Petre Roman, simt nevoia sa fac următoarele precizări, sens în care vă înaintez inclusiv Procesul Verbal de predare/primire încheiat de Bancorex și BCR la data de 20.09.1999, document care se refera la alte “persoane” decât cele menționate pe listele AVAS.

La data de 14.03.1997, la Bancorex a fost orchestrat și pus în aplicare un veritabil PUCI prin care a fost preluată nelegal conducerea operativă a Bancorex, de către persoane identificate mai jos, cu coordonarea și sprijinul unor persoane pe care nu mă hazardez să le numesc la acest moment, dar care urmează a fi stabilite de organele de urmărire penală. În susținerea acestui puci, au fost angrenați, în diferite grade ale participație și reprezentanți ai organelor de urmărire penală ale PICCJ și ale organelor de cercetare penală ale Poliției Române.

Pentru a putea cuantifica în mod pertinent caracterul masiv al intereselor obscure ce priveau activitatea și operațiunile Bancorex de la acele momente, trebuie făcut un exercițiu de memorie, în sensul înțelegerii cât mai profunde a ce anume însemna atunci Bancorex în economia României, activitatea sa înglobând, de la operațiunile de finanțare a agriculturii și economiei, importurile statului cu materii prime esențiale populației, și până la activitatea specifică operațiunilor de transfer ale instituțiilor de securitate națională. În acest context trebuie privită teoria creditelor nerambursate.

Revenind, la data de 12.03.1997, Răzvan Temeșan (tatăl meu, Președinte și Director General al Bancorex) decide desfacerea contractului individual de muncă al lui Florin Ionescu, în urma propunerii Comitetului de Direcție, ca urmare a faptului că Florin Ionescu, Vicepreședinte al Bancorex, nu s-a prezentat la post la Viena și nici nu a asigurat delegarea conducerii agenției.

De asemenea, Bancorex primise de la Interpol o solicitare de informații despre dl Marius Opran, ca urmare a suspiciunilor privind operațiuni financiare repetitive, solicitare transmisă mai departe de Bancorex către IGPR. 

În aceeași perioadă, Răzvan Temeșan, în calitate de Președinte al Bancorex, într-o ședință de lucru cu Ministerul de Finanțe la care a participat, printre alții, și Nicolae Dănilă (atunci reprezentant al Băncii MHT) a învederat reprezentanților Ministerului de Finanțe intenția Bancorex de a executa biletele la ordin aflate în garanție la Bancorex, în care Compania Română de Petrol avea calitatea de “tras”. Compania Română de Petrol deținea la acea dată rafinăriile din România, printre care și Petromidia. Rezultatul acestei operațiuni bancare reprezenta de fapt trecerea activelor CRP (printre care și Petromidia) în patrimoniul Bancorex, urmare a neplății datoriilor CRP. Consecința directă era faptul că grupurile de interese/ infracționale formate în jurul privatizărilor rafinăriilor românești ar fi rămas fără obiect.

În ședința de lucru cu Ministerul de Finanțe, reprezentanții Ministerului au lăsat să se întrevadă posibilitatea ca Ministerul de Finanțe să nu plătească datoria către Bancorex a CRP, totodată încercând să înlocuiască Bancorex ca finanțator al importurilor de energie și solicitând MHT să preia finanțarea. MHT (prin Nicolae Dănilă) a refuzat achiesarea la intenția prejudicioasă a reprezentanților Ministerului de Finanțe. 

La data de 14.03.1997, în jurul orei 18.00 (după închiderea programului) s-a constatat de către personalul băncii ca s-a intrat prin efracție în sediul central al Bancorex, fiind sesizat cu acest fapt IGPR. Polițiștii din cadrul IGPR i-au găsit pe intruși la etajul 1 al clădirii Bancorex și i-au identificat ca fiind: Marius Opran (nota bene, Lt. Col. Armata Română); Grigore Maimuț – fost salariat Bancorex, director adjunct al sucursalei Lipscani până în anul 1995; Florin Ionescu – fost vicepreședinte al Bancorex, până la data de 12.03.1997; Tudorel Dumitrașcu – reprezentant FPS în AGA Bancorex; Gheorghe Ionescu – reprezentant FPS în AGA Bancorex (nota bene, “fost” coleg, scump si drag, al dlui Traian Băsescu, devenit cuscru după ce Traian Băsescu a devenit Președinte); și Octavian Niculescu – reprezentant SIF Oltenia.

Aproape concomitent, s-au prezentat la sediul Bancorex și procurori și polițiști din cadrul PICCJ, care au descins în baza autorizației nr. 137/p/1997/A și au efectuat percheziții la Bancorex, imobilizând conducerea Bancorex și permițând astfel persoanelor intrate prin efracție să aibă acces la documente, ștampile etc, astfel încât să poată ține AGA nelegală. Trebuie avut în vedere că Adunarea Generală a Acționarilor Bancorex fusese convocată în mod legal pentru data de 11.04.1997, fiind vădit caracterul obscur al întrunirii persoanelor mai sus arătate.

În aceste condiții, ulterior semnării documentului preconstituit, reprezentând hotărârile AGA nelegale (conform Deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 51/2002) de destituire a conducerii Bancorex, aceleași persoane au avut acces la încăperile, documentele și fișetele arhivei Bancorex, tatăl meu fiind imobilizat în activitatea de percheziționare a biroului său și apoi escortat afara din clădirea Bancorex.

Vă rog totodată să aveți în vedere că parcursul mai sus arătat nu a venit ca o revelație post-factum pentru tatăl meu, Răzvan Temeșan trimițând încă din 1995-1996 adrese către Serviciul Român de Informații, Parchetul General, precum și tuturor instituțiilor executive ale statului, prin care arăta că se prefigurează un atac la activitatea Bancorex și o preluare la fier vechi a economiei românești, solicitând să fie luate toate măsurile legale de protecție a intereselor statului. Nu s-a luat în urma lor nicio măsură de protejare a activelor României, dimpotrivă foști lucrători ai SRI vor fi regăsiți peste timp în asocieri societare cu persoanele vizate.

Astfel cum în mod corect și dl. Petre Roman observă „în piețele financiare Bancorex fusese foarte apreciată ca bancă serioasă înainte și după Revoluție până la momentul 1995-1996 când se produce disfuncția ce a condus în final la prăbușire”. Pot să vă transmit volume cu privire la evaluările și ratingul Bancorex, precum și cu privire la profesionalismul și competența conducerii băncii, raportate la standardele pieței financiare și bancare externe, dar nu acesta este scopul comunicării mele și aceste aspecte nici nu au contat, istoric vorbind, în derularea evenimentelor.

Concret, de la momentul în care conducerea Bancorex a inițiat discuții cu privire la executarea garanțiilor marilor debitori și cu privire la perspectivele de listare a Bancorex pe bursele externe (sens în care se prefigurau evaluări și analize detaliate de patrimoniu), a fost demarat un proces public, masiv, concertat de debilitare a conducerii și a activității Bancorex. Tatăl meu a fost linșat mediatic, i s-a „dat ocazia” să își dovedească nevinovăția în aproape 30 de dosare penale, iar instanțele civile au stabilit că, cel puțin până în iunie 2007, Răzvan Temeșan a deținut funcția de Președinte – Director General al BCR S.A.!

Revenind la corespondența publicată, dintre dumneavoastră și dl. Petre Roman, voi încerca să detaliez motivele pentru care consider că documentele pe care dl. Petre Roman le plasa în posesia dlui. Traian Băsescu nu privesc creditele transferate la AVAS. Este pueril a crede că acestea ar fi putut constitui miza Bancorex, ori că acestea au dărâmat masivul financiar Bancorex, cu un rating de BBB+, neegalat încă pe piața românească.

Rețin însă că dl. Traian Băsescu făcea afirmații în cadrul parlamentului cu privire la o serie de documente (o parte din cele sustrase de la Bancorex după 14.03.1997 în condițiile descrise) pe care dânsul le intitulează “dosarul Bancorex”. Coroborez acest aspect cu faptul că BCR reclama mari carențe documentare în protocolul de preluare (pag. 3,4,5) din octombrie 1999. Mai adaug la acestea faptul că, în luna octombrie 1999, cursul leu/USD se situa la aprox. 16.800, astfel că totalul carențelor evidențiate de BCR se situa la aprox. 800 milioane dolari. Atenție, în octombrie 1999! 

Astfel, șantajul mediatic inițiat de beneficiarii reali ai puciului de la Bancorex din 14.03.1997 a fost orientat, începând cu anul 1998, în scopul subordonării morale și execuționale a beneficiarilor reali ai ‘fraudării’ Bancorex. 

Voi detalia cele două categorii de documente sustrase de la Bancorex după puciul din 14.03.1997, la care dl. Băsescu a început să facă referire începând cu anul 1998.

Documentele indicate de BCR la preluarea patrimoniului Bancorex, astfel cum reiese din procesul verbal înaintat dvs. 

Consider că documentele reliefate de BCR în procesul verbal încheiat la preluarea patrimoniului Bancorex au fost în posesia dlui. Traian Băsescu atunci când a fost negociatorul României cu Banca Mondială în programul PSAL. Acestea nu au mai revenit ulterior în posesia Bancorex, cuantificându-se, după cum spuneam mai sus, la valoarea de aprox. 800 milioane dolari în 1999. 

Mai mult, sustragerea documentelor din Bancorex a determinat crearea cu bună știință a argumentelor false de către Traian Băsescu privitoare la inventata „gaură Bancorex”, argumente ce au stat la baza susținerii în fața Băncii Mondiale a unei teze false privind Bancorex, preconstituind totodată scopul propus de Traian Băsescu – de a obține o concluzie din partea Băncii Mondiale cu privire la lichidarea Bancorex, aspect reușit la acea vreme. 

Si celelalte argumente false susținute de către Traian Băsescu la acea epocă au condus la inducerea în spațiul public, dar și în deciziile guvernamentale, a necesității preluării la datoria publică a „găurii” Bancorex. Astfel, Bancorex în loc să execute garanțiile debitorilor, a fost incapacitat din interior și astfel a fost disimulată adevărata natură a preluării „găurii Bancorex” la datoria publică, aceea de a plăti cu bani de la buget debitele neîndestulate din cauza lipsurilor documentare.

Sintetic. Despre rafinării.

Rafinăriile, printre care și Petromidia, din cauza managementului defectuos, nu întruneau condițiile de bonitate necesare finanțării pe piața bancară. Astfel, Compania Română de Petrol asigura materiile prime rafinăriilor prin împrumuturi de la Bancorex. Bancorex la acea epocă era singura bancă din România care putea efectua finanțarea. 

Mecanismul financiar prin care se asigura finanțarea era următorul: spre exemplu, Rafinăria Petromidia se adresa Bancorex în vederea finanțării importurilor de materii prime. Bancorex asigura finanțarea, cerând în schimb garanții. Garanțiile erau bilete la ordin ,,trase” pe CRP și avalizate de Petromidia. La scadență, dacă nu era restituit împrumutul, Bancorex fie executa biletele la ordin, fie reeșalona datoria, sau credita suplimentar rafinăria prin primirea în garanție a unor noi bilete la ordin “trase” pe CRP și avalizate de rafinărie. 

La data de 14.03.1997, totalul biletelor la ordin “trase” pe CRP și avalizate de rafinării totalizau aproximativ 700 milioane USD, din care Petromidia aprox. 100 milioane USD. Aceste bilete la ordin, puse în executare, ar fi operat luarea în plată de către Bancorex a acțiunilor pe care FPS le deținea la rafinării, inclusiv la Petromidia. 

Astfel, FPS era deținătorul, în numele statului, al acțiunilor la rafinării, inclusiv Petromidia, dar în calitate de creditor, Bancorex ar fi urmat să intre în posesia pachetelor majoritare de acțiuni (deținute de FPS) în urma executării biletelor la ordin “trase” pe CRP.

Situația descrisă anterior este documentată, documentabilă și constituie situația premisă de la care începe orchestrarea puciului de la Bancorex din 14.03.1997, în urma căruia s-au creat premisele relatate de dl. Petre Roman, inclusiv modul în care Traian Băsescu a ajuns în posesia documentelor de la Bancorex. 

De asemenea, atât datoria Petromidia la Bancorex, cât și Creanța Libia a Rompetrol au parcurs o metodologie similară, observându-se același mod de lucru, aspect care mă îndreptățește să consider că DIICOT, în cauza denumită generic Rompetrol 2, deține numai o imagine trunchiată cu privire la constituirea grupului infracțional organizat cercetat în acea cauză (perioadă, membri etc.).

Pe scurt, contractul dintre Rompetrol și Libia a fost, până în anul 1993, gajat la Bancorex pentru creditele Rompetrol luate de la BRCE în perioada 1984-1988. Suma aproximativă pentru care Rompetrol avea contractul cu Libia ca garanție era de aproximativ 100 milioane USD, principal plus accesorii. În anul 1993, Ministerul de Finanțe cumpăra de la Bancorex datoria Rompetrol ce avea garanție contractul Rompetrol cu Libia, eveniment ce a născut obligații în sarcina unor lucrători ai Ministerului de Finanțe. Astfel, după 1993, restituirea creditelor contractate de Rompetrol în perioada 1984-1988, pentru exploatarea „LIBIA’ trebuia efectuată către Ministerul de Finanțe și nu către Bancorex. 

După 1993, Petromidia a luat credite de la Bancorex, care au fost garantate cu bilete la ordin „trase” pe CRP, și avalizate de Bancorex, în cuantum de aprox. 100 milioane USD (din totalul creanței pe CRP de aprox. 700 milioane USD).

Astfel, până la plata creditelor către Bancorex, FPS nu putea dispune nicio privatizare a Petromidia, deoarece atât timp cât Petromidia nu își plătea datoria către Bancorex, dar și totalul datoriei CRP, Bancorex putea executa biletele la ordin în valoare de 700 mil USD, luând în plată atât activele rafinăriilor din CRP, cât și acțiunile deținute de FPS la rafinării. 

 Așadar, încasarea creanței Libia în frauda bugetului de către orice grup infracțional a fost condiționată de cel puțin 3 etape execuționale, dintre care 2 au fost executate înainte de anul 1998, și anume: 

1. Acapararea factorilor de comandă și decizie: chiar asigurată cooperarea la nivelul ministerelor de resort, era necesară preluarea conducerii operative a Bancorex și efectuarea operațiunilor necesare privatizării Petromidia (răscumpărarea cu bani de la buget a creditelor obținute de rafinării, inclusiv Petromidia, în schimbul biletelor la ordin deținute de Bancorex -700 mil USD în toamna anului 1997);

2. Operarea actelor materiale esențiale: dobândirea documentelor esențiale și a datelor și informațiilor relațiile contractuale Rompetrol-Libia și Rompetrol-Repsol, incapacitarea Ministerului de Finanțe, asigurându-se că funcționarii responsabili nu vor notifica tranzacția din 1993 dintre Ministerul de Finanțe și Bancorex către Libia, respectiv Repsol. (N.B. Repsol a preluat derularea contractului dintre Rompetrol și Libia după ce Rompetrol nu a mai avut capacitatea să continue contractul.) 

Aceste două evenimente esențiale reușitei încasării creanței „Libia” au fost efectuate anterior anului 1998, astfel că, pentru reușita grupului infracțional descris de DIICOT în cauza denumită generic „Rompetrol 2”, au fost concertate acțiuni ilicite într-o sferă mai largă decât cea descrisă în comunicările publice ale DIICOT și, în mod cert, anterior anului 1998.

Pe acest fond, ar trebui analizată și conduita BCR, continuatoare a personalității juridice a Bancorex, raportat la operațiunile desfășurate de grupul Rompetrol, respectiv (i) încasarea de către Rompetrol și apoi transferul către DP Holding a sumelor de la Repsol în baza creanței „Libia” și (ii) posibile operațiuni cu puternic caracter de sprijinire a Rompetrol Group în activitatea de spălare a banilor obținuți de la Repsol, în contextul în care BCR urma să vândă domnului Patriciu participația BCR la Anglo-Romanian Bank, participație pe care Patriciu urma să o plătească cu banii încasați de la Repsol și transferați în DP Holding.

Consider că trebuie analizat, domnule Cristoiu, ce acte a îndeplinit BCR pentru a „spăla” banii obținuți de beneficiarii reali, inclusiv DP-Holding, în acea perioadă, cu atât mai mult cu cât Răzvan Temeșan a deținut funcția de Președinte Director General Bancorex până la 21.10.1999, și apoi, potrivit Deciziei civile nr. 5898/17.11.2016 a Curții de Apel București, Răzvan Temeșan a deținut funcția de Președinte Director General BCR S.A de la 21.10.1999 până la 28.06.2007 cel puțin.

Arhiva operațională a BRCE anterior 25.12.1989, în special fișele conturilor tranzitorii

Aceste documente erau de o importanță maximă în identificarea societăților legendate care au activat înainte de 1989 și care dețineau fonduri ce se cuveneau bugetului de stat al României, dar care au fost păstrate de ofițerii legendați în frauda bugetului de stat. 

Pe scurt, prin aceste documente se putea DOCUMENTA dacă anumite societăți comerciale înregistrate în alte jurisdicții și deținute de cetățeni români erau sau nu societăți care au efectuat operațiuni legendate, astfel încât să se poată identifica societățile și personalul legendat care și-a păstrat societățile și fondurile cuvenite statului Român. 

Lipsa acestor documente produce efecte și în prezent, având în vedere că numai prin ele s-ar fi tranșat definitiv dubiile de natură penală. Un exemplu ar fi cel în care, în cadrul audierii, judecătorul Camelia Bogdan îl întreabă pe dl. Dan Voiculescu ceva de genul: ”cine este acum proprietarul Crescent?”. În situația ipotetică în care Crescent ar fi fost o societate legendată a Statului Roman, fondurile acelei societăți s-ar cuveni bugetului de stat, participațiile Crescent în societăți din România s-ar cuveni statului român, cu potențiale consecințe juridice. Dacă Crescent era de fapt o societate legendată sau nu? poate fi o întrebare cu rădăcini în trecutul nebulos al operațiunilor Securității;

Așadar, documentele sustrase din Bancorex au fost de natură să creeze avantaje materiale ilicite unui grup al beneficiarilor reali ai operațiunilor descrise succint mai sus.

Vă propun la acest moment încă un efort și vă rog să extrapolați cazul rafinăriei Petromidia – ușor de indicat ca exemplu, întrucât se află în cercetare de 10-15 ani!? – și modul de operare al acestui grup și să îl vedeți aplicat, cu mici variațiuni, la ansamblul procedurilor de privatizare a economiei românești și apoi, pentru a închide cercul, să căutați actorii principali din aceleași proceduri de privatizare și să îi pliați pe lista celor mai potente societăți legendate… Ar fi revelator exercițiul, dar – regretabil – României i-a fost refuzat acest demers. 

Și cred cu toată puterea că documentele lipsă de la Bancorex sunt un factor în această ecuație istorică.

Așadar, domnule Cristoiu, consider că, vorbind atât de puțin, domnul Petre Roman v-a spus foarte multe. În măsura în care interesul dumneavoastră̆ depășește tema ce a făcut obiectul corespondenței cu Dl. Petre Roman, vă stau la dispoziție cu onestitate si bună-credință. 

Nota Bene: Camelia Bogdan este primul judecător, din câte am văzut în spațiul public, care a sesizat organele de urmărire penală cu privire la “falsul proces”, respectiv cauza Silver Mountain-BCR. Spălarea banilor prin intermediul instanțelor/ hotărârilor judecătorești a devenit un fenomen foarte urmărit în statele consolidate, de mai bine de 2 decenii. Dezvoltarea “falsului proces” de către spălătorii de bani a început să ia amploare odată cu reglementarea și transparența informațională a zonelor “paradis fiscal” bancar. Devine din ce în ce mai greu să se reușească spălarea banilor în jurisdicții reglementate, astfel că “hotărârea judecătorească-definitivă” devine un instrument foarte util în acest tip de operațiuni, reușind, prin corupție judiciară, să transfere valori obținute ilicit între beneficiari. 

Consider că excluderea din magistratura a doamnei Camelia Bogdan, în măsura în care s-a întemeiat în realitate pe motive străine față de cele invocate succint în motivarea făcută publică de CSM, constituie un element cheie, tocmai din cauză că țintele predilecte ale spălătorilor de bani prin metoda “falsului proces” sunt acele instanțe și acei magistrați care nu sunt urmăriți și protejați contrainformativ, în general, în țările cu o dezvoltare “precară” a sistemului de justiție.”

Distribuie Distribuie Comentarii