Două fenomene stranii, unul cu urmări tragice, s-au petrecut în august 1991, în acceaşi zonă din Masivul Retezat: apariţia unui OZN relatată de localnici şi un accident aviatic soldat cu nouă morţi. Au trecut trei decenii, iar împrejurările producerii lor nu au fost pe deplin desluşite.

Câteva articole din presa locală a vremii, în vara anului 1991, ofereau detalii şi mărturii despre „OZN-ul din Retezat” şi tragedia aviatică.

Miercuri, 14 august 1991, fostul ziar „Zori Noi” din Valea Jiului, publica informaţii în premieră despre fenomenul misterios observat în munţi, sub titlul „Fenomen misterios”.

GALERIE FOTO DIN RETEZAT

„Întâi a fost o lumină, apărută din senin, din întuneric. Apoi luminile s-au înmulţit, s-au ridicat deasupra văii acoperită cu ceaţă. Tabloul semăna cu un oraş văzut noaptea de pe o mare înălţime. Ceea ce a fost de-a dreptul halucinant abia a urmat: luminile s-au ordonat în cerc, apoi în dreptunghi, formând pătrăţele, iar, în final, s-au alinial în paralel, după care au dispărut, fără zgomot, aşa cum au şi apărut, înălţându-se.

Fenomenul neobişnuit a fost urmărit, timp de circa 15 minute, de pe curmătura Bucurii, într-una din nopţile trecute. Un veritabil „spectacol" luminos, „desfăşurat" peste Valea Rea Ia care a fost martor un grup de şapte persoane — doi salvamontişti din Lupeni şi cinci turişti, care se deplasau în jurul orei 11 seara, de la cabana Pietrele spre tabăra Salvamont de la lacul Bucura. Spectacolul i-a uluit pe toţi. Ce am văzut, de fapt? Deocamdată, pentru toţi, spectacolul de lumini a rămas un mister. Ceea ce e sigur, şi o confirmă fiecare, nu a fost o halucinaţie. Dar vom reveni cu amănunte”, scria Ioan Dubek, autorul articolului din 14 august 1991.

Vârful Retezat Foto: Lucian Ignat

Avionul zdrobit de stânci

Două zile mai târziu, acelaşi ziar publica, sub titlul, „Căldarea tragediei şi 14 copii orfani” din 16 august 1991, o relatare cutremurătoare despre un eveniment petrecut în aceeaşi zonă a Masivului Retezat. În noaptea de 13 spre 14 august 1991, un avion IL-18, cu nouă oameni la bord, s-a prăbuşit în zona vârfului Custura, fără a lăsa supravieţuitori. Aeronava TAROM IL-18 YR-IMH, care efectua un zbor pe ruta Bucureşti – Timişoara decolase în seara de 13 august 1991, la ora 23:15, de pe Aeroportul Otopeni. La bord se aflau cinci membri ai echipajului şi patru angajaţi ai companiei, care se îndreptau spre Timişoara pentru a repara un alt avion. Aeronava a coborât deasupra Retezatului şi s-a zdrobit de stânci.

Lacul Bucura, Retezat Foto: Lucian Ignat

„Ce frumos e să străbaţi într-o dimineaţă însorită de vară Valea Jiului, drumul naţional ce şerpuieşte paralel cu Jiul, printre poienile înflorite şi pădurile de fag. În timp ce ARO-ul înaintează vertiginos, dincolo de Cîmpul lui Neag, spre extremitatea vestică a Văii, din sens contrar coboară şiruri de tineri cu rucsacuri mari în cârcă. După o traversare a Retezatului, nişte kilometri în plus de mers pe jos nu mai contează. Îs veseli, bronzaţi, bine dispuşi.

După pe ne abatem de pe şosea şi ne înfundăm în imensitatea verde a pădurilor de la poalele muntelui, după ce părăsim maşina şi înaintăm pe cărarea ce şerpuieşte lângă pârâul repede şi înspumat, ne întilnim cu un alt grup de tineri. Sunt sobri, îngînduraţi. „Veniţi de sus?” „Da!“. „Cum e ?“. „Groaznic!”

După dialogul lapidar, continuăm drumul pe versantul vestic al văii, până sus, aproape de Şaua Custurii. Un drum greoi, epuizant şi, ne dăm seama, şi inutil ne dăm seama abia după ce depistăm, jos, în căldarea imensă, locul — ţinta escaladării noastre, de astă dată, deloc de agrement. La picioarele noastre, Valea Mării. Căldarea imensă dintre vârfurile Custurii, Văii Mari şi Lazărului. Valea care, după câţiva ani, a devenit, din nou, locul tragediei. Parcă e predestinată. Cu câţiva ani în urmă, în 3 martie 1987, aici au pierit cei patru alpinişti petrileni — cuprinşi de avalanşă”, scria reporterul de la „Zori Noi”.

Resturile avionului prăbuşit erau întinse pe întreaga coastă a versantului.

„Acum... coborâm printre jnepeni şi, pe măsură ce ne apropiem de poiana înclinată dintre brazi, şi dominată de mişcarea agitată a oamenilor, descoperim urmele a ceea ce s-a întâmplat aici, în ajun, aproape de miezul nopţii. Da, aşa e cum au spus-o tinerii din drum: e un perimetru al groazei. Împrăştiate pe o suprafaţă ce cuprinde întreaga coastă a căldării, rămăşiţele fostului avion. Un motor, o jumătate de aripă, un rezervor, scaune şi multe, multe piese mai mici sau mai mari, aflate la fiecare pas printre tufele de ienupăr şi iarba deasă. Sus, pe buza dealului din dreapta, la vreo sută de metri, a fost centrul catastrofei. Aici s-a izbit avionul de stânci. Urmele exploziei, ale incendiului, se văd peste tot. Brazii din jur sint aproape carbonizaţi. In virful unui brad, din care n-a mai rămas decit un catarg negru, fâlfâie o husă portocalie, marcând parcă epicentrul tragediei...”, scria Ioan Dubek.

Rămăşiţele victimelor, împrăştiate pe munte

Comisia de anchetă a Departamentului Aviaţiei, reprezentanţii Procuraturii şi poliţiştii se aflau la locul tragediei şi cerecetau aparatura de bord. Cutia neagră a aeronavei fusese ridicată, iar rămăşiţele epavei şi ale celor ucişi în accidentul aviatic erau fotografiate.

Ceaţă peste Retezat Foto: Lucian Ignat

„Ceea ce e mai cumplit... să vezi fragmente ale victimelor, despuiate şi aruncate de suflul exploziei prin iarbă şi lespezi. Au fost nouă: trei piloţi, un mecanic de bord şi cinci ingineri specialişti în depanarea navelor de zbor. Au fost, pentru că nu mai sunt decât rămăşiţele lor. Aici, un picior, un cap, dincolo, la zeci de metri, o jumătate de bust, tăiat în diagonală şi... După fotografierea fiecărui amănunt se apelează la salvamontiştii din Lupeni, ajunşi la locul accidentului, ca şi la militari. Identificaţi, până după amiază, n-au fost decât trei.

Ceea ce se ştie însă sunt numele lor. Se ştie cine a fost la bord şi se mai ştie un lucru trist: au lăsat în urmă 11 orfani, cu vârste între 1 an şi 11 ani.

Un militar a găsit un antebraţ – mâna stângă. Cineva propune să se recupereze verigheta de aur de pe deget. Dar toţi se sfiesc. Până la urmă se găseşte cineva şi scoate verigheta de pe deget. În interior, numele soţiei: Adi, şi data cununiei. Până la urmă intervine comandantul Poliţiei: verigheta să fie pusă la loc, iar rămăşiţele victimelor să fie lăsate intacte, aşa cum au fost găsite. Se insistă pentru căutarea celorlalte fragmente omeneşti. Se apropie orele serii. Dar nu este uşor pe râpa asta sălbatică, denumită de ciobani La trei izvoare. Au ajuns la locul accidentului şi vânătorii de munte. Comisia se retrage târziu. Peste căldarea imensă se lasă seara, o seară tristă”, informa ziarul „Zori Noi” din Valea Jiului.

S-au jurat că nu a fost o halucinaţie

Câteva zile mai târziu, în ediţia de miercuri, 21 august 1991, ziarul local revenea cu relatarea pe larg despre fenomenul misterios din Retezat. „Nu, n-a fost o halucinaţie” era titlul şi afirmaţia celor doi salvamontişti, martori la evenimentul de pe munte, despre care susţineau că s-a petrecut în 4 august, deci cu câteva zile înainte de tragedie.

„Reluăm discuţia, de astă dată faţa în faţă, cu doi dintre cei şapte martori oculari ai „fenomenului misterios" din Retezat. Sunt doi salvamontişti ai Lupeniului, aflaţi în tabăra de prim-ajutor de la Lacul Bucura, care în seara zilei de 4 august au condus un grup de cinci turişti de la cabana Pietrele la Bucura. Primul: minerul specialist şi electrolăcătuş Martin Domokoş. Are 43 de ani şi este omul muntelui de la 14 ani. Al doilea: topograful de mină George Resiga, 28 de ani, un pasionat speolog şi montaniard. Discuţia o demarează Martin Domokoş. Ţine să facă o precizare prealabilă:

„Aş dori să nu par caraghios. Nici eu, nici colegul. În grup am fost şapte. Şi toţi am văzut acelaşi lucru. Vreau să subliniez, deci, ceea ce am spus în încheierea primei convorbiri: ceea ce am văzut n-a fost o halucinaţie. Ce a fost, de fapt, e greu să mă pronunţ. Oricum, mă pasionează astronomia, am citit multe despre fenomene optice cereşti. Umblând şi înnoptând, de multe ori, în munţi am văzut multe. Şi meteoriţi, şi fulger globular. Ceea ce am văzut însă acum, e greu de definit. Că a fost un O.Z.N., nu aş putea afirma, pentru că nu era vorba de un corp anume, desluşit, Dar totul a fost extraordinar, Pentru a mă verifica şi a mă convinge că nu am o trăire subiectivă, am lăsat să se manifeste ceilalţi”, relata salvamontistul.

Martin Domokoş a povestit ce a văzut pe munte, împreună cu grupul de turişti şi cu colegul său.

„Bunăoară, prima lumină apărută pe urmele noastre, la un moment dat, a început să se apropie de noi. Edith, o fată din Lupeni, care cu doi prieteni era în fruntea grupului, neştiind ce e cu lumina aceea roşiatică, a exclamat disperată: „Hai să fugim, vine spre noi. Să trecem de ea!” Am fixat lanternele spre acel punct luminos, care după un timp s-a oprit, apoi s-a retras. Atunci s-a stins şi panica ce ne-a cuprins, iar eu am luat-o în glumă: „Hai, măi, ce faci, nu vii să ne mai iei?”. Am fost la câteva zeci de metri de Chei, de Curmătură. Când am ajuns sus, peste vreun sfert de oră, pe Curmătură, abia aici am asistat năucit la întregul spectacol misterios”, relata salvamontistul.

Retezat Foto: Lucian Ignat

O puzderie de lumini, de această dată de culori diferite, li s-au înfăţişat, deasupra Văii Rele: lumini verzi, albastre, turcoaz şi galben-roşiatice şi roz predominau în decorul nemaivăzut. „Ne-a uluit pe toţi spectacolul propriu-zis, care a durat vreun sfert de oră, ordonarea luminilor în multiple forme geometrice, în cerc, în paralelipiped, în forma unei inimi, apoi în drepte paralele, de care s-au prins altele perpendiculare”, relata Domokoş.

Jocul de lumini

Mărturia sa a fost completată de către colegul său, George Resiga. „Eu am zis că vedem o reflectare a luminilor oraşului Haţeg, dar ne-am dat seama că din unghiul în care ne aflam, pe Curmătură, Haţegul se afla în cu totul altă direcţie — Valea Pietrele şi nicidecum spre Valea Rea”.

Uluirea lor s-a transformat în agitaţie, spunea Domokoş. „Am început să emitem semnale dincolo, spre tabăra de la lac, solicitând colegilor să deschidă aparatul de radio-rccepţie pentru a-i avertiza asupra fenomenului la care asistam. Colegii nu fost pe fază. Dar, când am început să emitem prin radio, luminile din faţa noastră şi-au schimbat configuraţia, s-au comasat într-un glob ovoidal, ca o rampă de lansare — cu diametrul de câţiva zeci de metri — şi, intensificându-şi luminozitatea, au luat o mişcare ascendentă dispârând în înălţimi. Între noi şi Valea Rea, până am asistat la fenomenul misterios din faţa noastră, s-a menţinut un culoar luminos cu deschidere spre ansamblul de lumini, încât am reuşit să distingem contururile din jur ca la lumina Lunii. După dispariţia ansamblului luminos, totul, toate împrejurimile au rămas învăluite într-o ceaţă densă. Am avut ce povesti odată ajunşi jos, colegilor din tabără”, susţinea salvamontistul.

Acesta adăuga că unul dintre colegii căruia i-a povestit cele văzute pe munte i-a spus că auzise la radio despre faptul că în acele zile au fost observate OZN-uri în zona Dunării.

Misterul luminilor din Retezat nu a mai fost elucidat, până în prezent. În ce priveşte accidentul aviatic din aceeaşi perioadă, anchetatorii au stabilit că ar fi fost cauzat de o eroare de pilotaj, chiar dacă pilotul aeronavei era experimentat.

Aeronava TAROM IL-18 YR-IMH care efectua un zbor pe ruta Bucureşti – Timişoara decolase în seara de 13 august 1991, la ora 23:15, de pe Aeroportul Otopeni. La bord se aflau cinci membri ai echipajului şi patru angajaţi ai companiei, care se îndreptau spre Timişoara pentru a repara un alt avion. În zona Retezatului, aeronava a coborât de la 6.100 de metri la altitudinea de 2.440 metri, în timp ce piloţii transmiteau că se află la 5 mile nautice de municipiul Deva. Cu un minut înainte de impact, echipajul a raportat survolarea Făgetului şi a primit autorizarea pentru a ateriza pe Aeroportul din Timişoara. Aeronava a început coborârea, la 1.830 de metri, unde avionul este menţinut, în timp ce de la turnul de control al aeroportului i se transmite pilotului interceptarea radiofarului Arad, deasupra punctului Lugoj.

Cu câteva secunde înainte de impactul înregistrat la ora 23:53, echipajul aeronavei a confirmat interceptarea radiofarului, însă apoi transmisia radio s-a întrerupt. După 10 secunde, cei de la Aeroportul din Timişoara aud ultimul mesaj: „Vezi că se ve...”.

Anchetatorii: eroare de pilotaj

Ultimele cuvinte ale unuia dintre membrii echiajului sunt întrerupte de impact, iar aeroportul a pierdut definitiv legătura radio cu aeronova. Aeronava şi pasagerii ei au fost spulberaţi în urma accidentului aviatic. A doua zi dimineaţa, elicopterele militare au localizat rămăşiţele aeronavei în apropierea vârfului Custura, zona a fost împânzită de militari şi poliţişti şi niciunui civil nu i s-a mai dat voie să se apropie de locul impactului.

Ancheta în cazul tragediei aviatice, efectuată de Procuratura Judeţului Hunedoara şi de Departamentul Aviaţiei Civile a arătat că vinovat pentru producerea accidentului a fost echipajul, care s-a abătut de la traseu şi, de asemenea, a interpretat greşit comunicarea turnului de control. Pilotul Ioan Berenghi avea peste 7.000 de ore de zbor. Totuşi, potrivit anchetei Inspectoratului Aviaţiei Civile, echipajul nu a respectat procedurile de navigaţie aeriană, de stabilire a poziţiei reale a aeronavei, a raportat eronat survolarea punctelor obligate de raport şi a utilizat metoda navigaţiei estimate, fără a folosi toate echipamentele de radionavigaţie de la bord.

În timp ce anchetatorii ţineau sub secret informaţiile legate de cauzele tragediei aviatice, au apărut o serie de ipoteze privind împrejurările ei. Una dintre ele era că avionul a fost doborât de o rachetă sol-aer, lansată dintr-una din unităţile militare anti-aeriene din zonă. Presupunerea a fost, bineînţeles, infirmată de anchetatori. Ipotezele că accidentul ar fi fost cauzat de furtună sau de arderea unui motor au fost eliminate. Cea mai ciudată explicaţie a fost legată de existenţa sferelor misterioase care au survolat Retezatul, observate cu circa o săptămână mai devreme de turişti şi de către salvamontişti. SURSA: Adevărul

Distribuie Distribuie Comentarii