Pe 24 februarie 2022, la aproape opt ani de la anexarea Peninsulei Crimeea si izbucnirea rebeliunii pro-ruse din Donbas, Vladimir Putin a lansat cel mai mare atac asupra unei țări europene de la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial (1939-1945) sub pretextul unei „operațiuni militare speciale” privind protejarea populației rusofone din teritoriile separatiste Donețk și Lugansk și „demilitarizarea și denazificarea” Ucrainei.

Invazia rusă din Ucraina a început în jurul orei 5 dimineața, la trei zile după ce liderul de la Kremlin a recunoscut așa-zisa Republică Populară Donețk și așa-zisa Republică Populară Lugansk drept state independente și la două zile după ce Consiliul Federației Ruse a votat pentru utilizarea forței militare în străinătate. Cele două decizii politice au constituit semnale clare ale declanșării unei agresiuni militare la scară largă după aproape un an de mobilizare a armatei ruse la granița cu Ucraina și o retorică foarte agresivă din partea regimului de la Moscova, cu fel și fel de acuzații inventate în special la adresa Occidentului și ultimatumuri privind retragerea NATO la arealul său din 1997, adică fără statele din fostul bloc sovietic. Așadar, nenorocirea abătută de Kremlin peste estul Ucrainei în 2014 - circa 14.000 morți, 25.000 de răniți și 1,5 milioane de strămutați - a fost extinsă la întreaga țară vecină din ambiția unui om de a reface granițele fostei Uniuni Sovietice, de a lărgi sfera de influență a regimului său autoritar și de a pune capăt modelului civilizațional occidental.

Invazia a început în forță, combinând în prima fază aproape toate mijloacele militare disponibile: aeriene, maritime și terestre. Obiectivul: distrugerea capacităților armatei adverse și facilitarea înaintării soldaților „eliberatori”, în realitate ocupanți, până la înlăturarea, cât mai curând posibil, a conducerii democratic alese de la Kiev. Însă blitzkrieg-ul dorit de Putin a eșuat lângă capitala Ucrainei, primul moment-cheie al acestui război tulburător pentru întreaga lume.

Eșecul capturării Kievului

Circa 190.000 de invadatori s-au năpustit asupra Ucrainei în zorii zilei de 24 februarie 2022 acoperiți de bombardamente asupra punctelor critice ale apărătorilor. O parte importantă din această forță de invazie a intrat în Ucraina dinspre Belarus către direcția Kiev, urmată de parașutarea unor trupe speciale. Prima zi de război la scară largă a fost plină de momente dramatice, cu bombardamente intense, lupte pentru controlul Aeroportului Hostomel și întărirea rezistenței în jurul legendei pilotului fantomă care ar fi doborât șase avioane de vânătoare inamice, dar mai ales a președintelui Volodimir Zelenski care a cerut din partea principalului său aliat, Statele Unite, muniții, nu o cale de evacuare.

Cu toate că unii analiști militari și comentatori politici au prezis o capitulare a Ucrainei în câteva zile, forțele ei de apărare nu s-au lăsat descurajate, mizând pe ingeniozitate în fața unui agresor net superior, îndeosebi în privința arsenalului. Apărătorii ucraineni au distrus poduri, au hărțuit coloanele de tancuri și au menținut presiunea asupra sectoarelor-cheie de lupte, în special la Hostomel, și au îndepărtat tentativele de infiltrare în capitală. În cele din urmă, trupele rusești au rămas blocate la 15 kilometri de Kiev, părând neputincioase de un asalt decisiv, în timp ce trupele ucrainene, după șocul inițial, au reușit chiar să treacă în contraofensivă în mai multe zone, respingându-i pe ruși în principal la Makariv, Brovarî și Irpin. Simbol al eșecului blitzkrieg-ului rusesc: un convoi de tancuri, blindate și alte echipamente întins pe 64 de kilometri și expus ambuscadelor. În paralel, nici Harkov, cel de-al doilea oraș ca mărime din Ucraina, situat la doar 40 de kilometri de granița cu Rusia, nu a căzut în mâinile invadatorilor.

După o lună de tentative zadarnice de a captura Kievul și Harkovul, precum și de a înainta spre Nikolaev cu direcția Odesa, port important la Marea Neagră, Ministerul rus al Apărării a anunțat un nou obiectiv, și anume „eliberarea” completă a bazinului minier Donbas, format din regiunile Donețk și Lugansk. Armata rusă ocupa pe atunci 54 la sută din Donețk și 93 la sută din Lugansk.

Apărarea cu succes a Kievului le-a dat de înțeles ucrainenilor și observatorilor străini că armata rusă, considerată a doua ca putere din lume, nu era de neînvins așa cum susținea Kremlinul. În schimb, rămăsese impregnată cu apucăturile barbare ale armatei roșii. O dovadă simbol în acest sens: masacrele comise la Bucea, Irpin, Izium etc., unde au fost descoperite numeroase cazuri de viol și jafuri, gropi comune, civili împușcați cu mâinile legate la spate, camere de tortură și alte atrocități.

Solidarizarea Occidentului și izolarea Rusiei lui Putin

Pe 2 martie, cu o zi înainte de căderea Hersonului, cel mai important oraș ucrainean ocupat temporar de armata rusă, Ucraina a obținut un sprijin important pe plan internațional. Reunită de urgență, Adunarea Generală a ONU a adopat cu o majoritate covârșitoare o rezoluție adresată Rusiei pentru a înceta „imediat utilizarea forței împotriva Ucrainei” și să nu mai amenințe cu posibilitatea recurgerii la arme nucleare. Rezoluția a afirmat totodată „atașamentul față de suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială” a Ucrainei.

Din cele 193 de state membre ONU, 141 au aprobat textul, cinci - Rusia, Belarus, Coreea de Nord, Eritreea și Siria - s-au opus, 35, inclusiv China, s-au abținut, iar 12 au absentat de la vot. Mulți diplomați au descris rezultatul acestui vot drept „istoric”. Deși rezoluția nu avea o forță juridică obligatorie, totuși indica o condamnare pe larg a brutalității lui Putin și o izolare a regimului său pe plan internațional.

Treptat, izolarea Rusiei lui Putin s-a adâncit prin excluderea ei din majoritatea forurilor internaționale, de la evenimentele culturale și de la competițiile sportive, în timp ce sancțiunile s-au înmulțit în scopul limitării capacităților de război. Pedepsit cu excluderea de la masa occidentală la care a tânjit mereu, Putin s-a reorientat spre „prietenul” său chinez Xi Jinping, dictatorul nord-coreean Kim Jong-un și regimul islamic din Iran. În schimb, Ucraina s-a apropiat mai mult de lumea occidentală, în special de Uniunea Europeană, devenind stat candidat la UE în doar patru luni de la începutul agresiunii militare rusești.

Scufundarea crucișătorului Moskva

Forțat la o repoziționare a trupelor invadatoare în estul Ucrainei, Kremlinul a primit o nouă lovitură, greu de gestionat. Crucișătorul Moskva, nava amiral a Flotei Ruse din Marea Neagră, s-a scufundat pe 14 aprilie 2022 după un atac cu două rachete ucrainene de tip Neptun sprijinite de o dronă turcească de tip Bayraktar TB2. Moskva a fost lovită cu o zi înainte de a intra sub apă, la circa 100 de kilometri de coasta românească, în apropiere de Insula Șerpilor, capturată de ruși în prima zi a războiului și eliberată de ucraineni până la sfârșitul lunii iunie.

„Este o lovitură majoră pentru Rusia”, a comentat consilierul pentru Securitate Națională de la Casa Albă, Jake Sullivan. Istoricii și analiștii militari i-au dat dreptate, din mai multe rațiuni. Crucișătorul Moskva a rămas în istorie ca cea mai mare navă militară scufundată în luptă de la cel de-al Doilea Război Mondial (1939-1945) încoace și prima navă amiral rusească pierdută în război după cuirasatul Cneaz Suvorov, anihilat de japonezi în timpul Bătăliei de la Tsushima (27-28 mai 1905). Potrivit lui Carl Schuster, ex-director de operațiuni la Centrul Comun de Informații al Comandamentului din Pacific al SUA, Moskva ar putea fi cea mai mare navă de război distrusă de o rachetă din istoria militară. „Pierderea unei astfel de nave este deopotrivă umilitoare pentru Putin, demoralizatoare pentru armata sa și imposibil de ascuns de opinia publică rusă”, a subliniat „L'Express”.

Crucișătorul Moskva era singura navă din Flota Rusă din Marea Neagră echipată cu sistemul de rachete S-300F. Cu toate că nu participa direct la lupte, nava amiral oferea sprijin antiaerian altor nave care atacau ținte din Ucraina. Prin urmare, scufundarea sa a vulnerabilizat protecția celorlalte nave ruseși și le-a obligat să se îndepărteze de țărmul ucrainean.

Kremlinul nu a recunoscut rolul Ucrainei în scufundarea Moskva, ci a pus acest act pe seama unui incendiu la bord. Cu toate acestea, a doua zi după pierderea navei, a atacat fabrica din Kiev care dezvoltă rachetele Neptun.

Eliminarea Moskva nu a fost decât începutul unor lovituri grele pentru Marina Federației Ruse. Între timp, Flota Rusă din Marea Neagră a rămas fără alte 14 nave militare: navele de debarcare Saratov și Olenogorski Gorniak, corvetele Veliki Ustiug și Askold, o ambarcațiune de debarcare din clasa Serna, barca de asalt de mare viteză BK-16, nava de asalt Novocerkask, nava de asalt amfibie Minsk, remorcherul Vasili Beh, dragorul de mine Ivan Golubeț, nava de recunoaștere Ivan Hurs, nava purtătoare de rachete Ivanoveț, nava de desant Cezar Kunikov, submarinul Rostov pe Don, o barcă de patrulare din clasa Stenka și cinci vase de patrulare din clasa Raptor.

Contraofensiva din Harkov

La șase luni de la începutul invaziei ruse, Ucraina rezista în pofida greutăților îndurate în Donbas. După un asediu violent, cu bombardamente nemiloase, Mariupolul a căzut pe 20 mai distrus în proporție de 90 la sută. Acest oraș-port strategic de pe malul Mării Azov reprezenta înainte de toate pentru ucraineni un simbol al martiriului lor. Mai la nord, ultima redută ucraineană din regiunea Lugansk, Lîsîceansk, avea aceeași soartă la 3 iulie. În schimb, la sud, soldații Kremlinului nu reușeau să găsească o cale de înaintare către Nikolaev și mai departe către Odesa. După căderea Lîsîceanskului, invadatorii parcă păreau incapabili de alte ofensive în pofida superiorității în materie de foc. La rândul lor, ucrainenii, încurajați de eficiența armelor occidentale primite până atunci împotriva unor ținte din spatele inamicului, visau la operațiuni decisive care să-i pună pe fugă pe invadatori, inclusiv din Crimeea, anexată de Rusia în martie 2014. Însă aveau nevoie de tactici îndrăznețe și arme mai bune.

Una dintre marile reușite ale Ucrainei în respingerea invaziei ruse a fost contraofensiva din Harkov. Rușii nici nu și-au dat seama când a început, deoarece au fost prinși pe picior greșit cu o campanie de dezinformare cu privire la concentrarea conducerii militare de la Kiev pe eliberarea Hersonului. Contraofensiva din Harkov a fost lansată pe 6 septembrie 2022, la o zi după cea anunțată în Herson. Două zile mai târziu, Volodimir Zelenski a anunțat eliberarea orașului Balakleia la capătul unei înaintări de 15 kilometri. Eliberarea Balakleiei a fost primul mare succes al armatei ucrainene în contraofensiva din Harkov, care s-a încheiat în nicio lună cu alungarea rușilor de pe o suprafață de 12.000 de kilometri pătrați și din aproximativ 500 de localități. Este o „catastrofă, cea mai mare înfrângere militară rusească din 1943” încoace, au comentat unii analiști și bloggeri militari ruși.

În regiunea Herson, forțele ucrainene au înaintat mai lent, dar au reușit să forțeze retragerea rușilor dincolo de malul stâng al fluviuliu Nipru până la 11 noiembrie. „Retragerea rușilor din orașul Herson a provocat un clivaj ideologic între figurile pro-război și Vladimir Putin”, primii, printre care ideologul ultraconservator Aleksandr Dughin, fostul agent FSB reconvertit în formator de opinii Igor Ghirkin și unii bloggeri militari afiliați Wagner, nemaiavând încredere în „angajamentul și capacitatea” liderului de la Kremlin de a-și „ține promisiunile de război”, observa atunci Institutul pentru Studiul Războiului (ISW).

Ori fuga din Harkov și pe malul stâng al fluviului Nipru în regiunea Herson era cu atât mai greu de digerat cu cât Peninsula Crimeea intrase deja în vizorul armatei ucrainene, iar Putin părea să nu o mai considere o linie roșie de răspuns chiar și cu arme nucleare, așa cum avertizase anterior. După un prim atac cu drone, la 31 iulie, asupra bazei Flotei Ruse din Marea Neagră, la Sevastopol (sud), explozii violente au zguduit, la 9 august, baza aeriană din Sakî (vest), apoi, la 16 august, nodul logistic Geankoi (nord). Alte șase runde de explozii, inclusiv la Eupatoria (vest) și baza aeriană Belbek, lângă Sevastopol, au urmat până la primul atac, la 8 octombrie, asupra Podului Crimeei, construit de Putin ca simbol înfiripării Rusiei pentru totdeauna în teritoriul anexat. Devenite obișnuite, aceste atacuri s-au înscris într-o strategie de hărțuire. Și au indicat totodată un obiectiv politic, și anume că Ucraina nu a renunțat la Crimeea. Strategia de hărțuire a dat roade, Marina Rusă fiind nevoită să-și mute o bună parte din nave de la Sevastopol către Novorossisk.

În afară de Crimeea, ucrainenii au trecut și peste alte așa-zise linii roșii ale lui Putin, atacând cu drone, începând din 5 decembrie 2022, diferite obiective militare și logistice din teritoriul Federației Ruse. Panica dronelor a cuprins la un moment dat și Kremlinul, într-un atac nerevendicat produs pe 3 mai 2023, dar și orașul natal al lui Putin, Sankt Petersburg, situat la 1.000 de kilometri distanță de granița cu Ucraina. În plus, ucrainenii au îndrăznit chiar să orchestreze sabotaje și incursiuni ale voluntarilor ruși anti-Putin în regiuni de graniță precum Belgorod și Kursk. Practic, au dus războiul pe teritoriul rusesc recunoscut internațional în speranța că oamenii de acolo vor înțelege ce anume exact se petrece în Ucraina și poate se vor revolta împotriva lui Putin.

Noile rapturi teritoriale

Lovit în fortăreața Crimeea și pus pe fugă în Herson și Harkov, Vladimir Putin a decis să facă o mișcare politică. În urma unor simulacre de referendumuri, liderul de la Kremlin a anunțat la 30 septembrie 2022 anexarea regiunilor Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie în razele lor administrative deși armata rusă nu le ocupa decât parțial. Conducerea de la Kiev și comunitatea internațională au condamnat atât pseudo-referendumurile, desfășurate cu soldați mergând din ușă în ușă pentru colectarea voturilor în urne transparente și idioți utili din străinătate pe post de „observatori obiectivi”, cât și actul de anexare. O „impostură”, a reacționat președintele american Joe Biden. Kremlinul a conceput planuri similare și pentru regiunile Harkov și Nikolaev, dar contraofensiva ucraineană i-a dat planurile peste cap. În replică, Volodimir Zelenski a emis un decret privind întreruperea oricăror negocieri cu Rusia atât timp cât Putin va fi condusă de Vladimir Putin.

În paralel, liderul de la Kremlin a ordonat o „mobilizare militară parțială” și l-a numit pe generalul Serghei Surovikin, cunoscut ca „Generalul Armaghedon” pentru duritatea acțiunilor sale în războiul civil din Siria, la comanda „operațiunii militare speciale”. Apropiat de conducerea Wagner, Surovikin a rezistat în post doar trei luni, fiind înlocuit cu însuși șeful Statului Major al Forțelor Armate ale Federației Ruse, Valeri Gherasimov, al patrulea comandant de război în doar zece luni. Unii comentau sarcastic la acea vremea că lui Putin nu îi rămăsese decât să se numească pe el însuși în rol de „comandant special”. Când a plecat, Surovikin a lăsat după el linii lungi și stratificate de fortificații menite să pună obstacole serioase unei noi contraofensive ucrainene.

Răzmerița bizară a mercenarilor Wagner

Înlocuirea lui Surovikin cu Gherasimov a indicat trecerea lui Putin de partea ministrului Apărării Serghei Șoigu șia conducerii militare de la Moscova în conflictul cu șeful Wagner, oligarhul Evgheni Prigojin. Tensiunile dintre Șoigu/Gherasimov și Prigojin s-au acutizat pe măsura creșterii popularității Wagner în Rusia pentru greul purtat în bătăliile pentru cucerirea, cu pierderi enorme, a orașelor Soledar și Bahmut.

Observând posibile avantaje pentru el, cu siguranță politice, Prigojin tindea să-și umfle alura de erou spre deosebire de ineficienții Șoigu și Gherasimov. Temându-se de propriile poziții, cei doi și-au însușit, spre furia Wagner, „succesele” de la Soledar și Bahmut, au diminuat livrările de arme pentru Wagner și au decis în cele din urmă să includă mercenarii în structurile armatei ruse. Însă Prigojin a reacționat virulent și a refuzat orice supunere în fața lui Șoigu.

În cele din urmă, conflictul s-a tranșat la 23/24 iunie 2023 printr-o răzmeriță a mercenarilor Wagner cu multe situații bizare. În nici 24 de ore, mercenarii au ocupat fără nicio rezistență cartierul de război pentru Ucraina, cu sediul la Rostov pe Don și au mărșăluit nestingheriți până la aproximativ 400 de kilometri (200 potrivit lui Prigojin) de Moscova înainte de a renunța brusc și a lua calea Belarusului.

Liderul autoritar al Belarusului Aleksandr Lukașenko și-a arogat imediat merite pentru încetarea răzmeriței, susținând că a negociat cu Prigojin în numele Kremlinului. Odată ce mercenarii Wagner s-au regrupat în Belarus, Putin, invizibil în ziua cu pricina, a denunțat o „înjunghiere pe la spate” și a promis „măsuri dure”. În cele din urmă, Prigojin a sfârșit previzibil, fiind declarat mort în urma unui accident aviatic întâmplat pe 23 august în regiunea Tver. Ceea ce a făcut el pe 23/24 iunie a arătat că Putin nu este atât de stăpân pe el și pe Rusia pe cât se insuflă.

A doua contraofensivă

Mult așteptata contraofensivă de vară a demarat oficial la 8 iunie 2023, după vreo patru luni de planificări și, pesemne, câteva amânări. Obiectivul cel mai probabil a fost atingerea litoralului Mării Azov și decuplarea forțelor invadatoare. Însă lucrurile au mers prost încă de la început pe fondul distrugerii barajului Kahovka, ocupat de ruși. Potrivit conducerii de la Kiev și multor analiști, cauza distrugerii barajului a fost o explozie provocată din interior. „Obiectivul este evident: crearea unor obstacole de netrecut pe calea de înaintare”, a reacționat consilierul prezidențial ucrainean Mîhailo Podoliak.

Cei 60.000 de soldați aruncați în contraofensivă de Forțele Armate ale Ucrainei nu au fost suficienți pentru a trece peste liniile fortificate ale rușilor, care au ridicat dinți de dragon (obstacole antitanc), au săpat tranșee, au stabilit poziții de artilerie și au amplasat mine lângă mine. Înaintarea, prevăzută în principal pe două direcții pe frontul de sud, a fost lentă, în condiții aproape imposibile, iar pierderile pe măsură pentru ambele părți. Fiecare avans necesita operațiuni de deminare, evitarea focului de artilerie și a dronelor, apoi curățarea tranșeelor inamice înainte de a lua ținta în vizor.

Până la jumătatea lunii iulie, armata ucraineană eliberase doar 180 de kilometri pătrați în sud și 30 de kilometri pătrați în est, lângă Bahmut. Contraofensiva se anunță „destul de dificilă și lungă”, recunoștea atunci Podoliak într-un interviu acordat pentru AFP, enumerând printre cauze problemele întâmpinate în aprovizionarea cu arme occidentale și minele instalate de ruși.

În pofida victoriei de la Robotîne, pe axa Orihiv-Tokmak-Melitopol, și progresiei până la Novomaiorske, pe axa Velika Novosilka-Berdiansk, contraofensiva începea să fie percepută din septembrie ca un eșec strategic. Generalul Oleksandr Tarnavski anunțase ca obiectiv minim eliberarea Tokmak, dar acest obiectiv părea îndepărtat în cazul continuării în același ritm. Rezultatul: eliberarea a 370 de kilometri pătrați și 14 sate din regiunile Zaporojie și Donețk, precum și câteva lovituri reușite în Crimeea. În paralel, ucrainenii au reușit să stabilească un cap de pod pe malul stâng al Niprului în regiunea Herson, mai exact la Krinki, o breșă în linia inamicului.

Apoi, la începutul lunii noiembrie, comandantul șef al armatei ucrainene, generalul Valerii Zalujnîi, a recunoscut intrarea războiului într-un „impas”. Zelenski nu a acceptat inițial această evaluare, dar a ordonat câteva zile mai târziu întărirea liniilor defensive și intrarea într-o nouă fază a războiului. Ulterior, după multe speculații, a numit un nou comandant șef, pe generalul Oleksandr Sîrskîi, care a fost responsabil de contraofensiva de succes din Harkov. Strategia armatei ucrainene trebuie să se „schimbe și să se adapteze” pentru a câștiga în fața Rusiei, a explicat Zalujnîi în momentul părăsirii postului.

De cealaltă parte, Kremlinul s-a axat pe Avdiivka pentru obținerea unui succes imediat și s-a dedat unei vaste campanii de propagandă în scopul descurajării ajutorului militar pentru Ucraina și demoralizării taberei adverse. Însă Bruxellesul a aprobat ajutorul în pofida opoziției premierului ungar Viktor Orban, considerat un cal troian al lui Putin, iar Washingtonul, cel mai important susținător al Ucrainei, încă mai are nevoie de timp pentru o decizie în acest sens din cauza unor lupte politice interne între democrați și susținătorii republicani ai fostului președinte Donald Trump. Până atunci, generalul Sîrskîi menține forțele sale în apărare pentru a epuiza agresorul rus și caută o nouă abordare pentru a-l răpune într-o bună zi.