Dirijorul Gian Luigi Zampieri: „Sunt italian doar pe buletin, în România mă simt acasă“
Artistul italian, care a venit pentru prima dată la București în urmă cu 26 de ani, s-a îndrăgostit de țara noastră, a învățat limba română, dirijează pe toate scenele importante din România și apreciază că încă ne păstrăm tradițiile și identitatea în societatea globalizată de astăzi.
Gian Luigi Zampieri, la Filarmonica Ion Dumitrescu din Ramnicu Valcea FOTO PINPHOTO
Muzicianul Gian Luigi Zampieri, în vârstă de 58 de ani, este un reprezentant de seamă al şcolii italiene de dirijat, fiind unul dintre ultimii discipoli ai maestrului Franco Ferrara. S-a dedicat prezentării operei lui Astor Piazzolla, a realizat transcripţii şi orchestraţii pentru filme interpretate în toată lumea, fiind considerat de critică drept unul dintre experţi pe scenele internaţionale. Intrat de foarte de tânăr în lumea cinematografului, artistul italian, născut la Roma, a îngrijit ediţia italiană a filmului „Amadeus“ de Milos Forman (1984). Recent, a făcut o orchestrație după „Chi Mai“, tema principală din filmul „Profesionistul“ (1981), cu Jean-Paul Belmondo, care a fost interpretată, la bis, cu mare succes, de violonistul Florin Croitoru și de Filarmonica „Ion Dumitrescu“, la concertul din 18 martie de la Râmnicu Vâlcea. Dirijorul, care este și profesor universitar la Conservatorul din Perugia, vorbește și scrie perfect românește. Artistul îi învață pe studenții săi că trebuie să aibă un sistem de apărare în fața superficialității contemporane, prin cunoașterea foarte bună a trecutului, care ne dă niște repere și valori. Putem construi ceva nou, doar pe fundamente foarte solide din istoria noastră, consideră dirijorul.
„Adevărul“: Ați intrat de foarte de tânăr în lumea cinematografului, pentru că ați îngrijit ediția italiană a filmului „Amadeus“ de Milos Forman. Cum a fost această experiență?
Gian Luigi Zampieri: Maestrul Francesco de Masi, care era foarte bun compozitor de muzică de film, a fost întrebat dacă era cineva la Roma care poate să-l ajute cu traducerea în italiană a filmului „Amadeus“ (n.r.- 1984). Compania de dublaj primise un text original, în engleză, direct de la regizorul Milos Forman. În momentul în care au tradus textul și au început dublajul, echipa din Italia și-a dat seama că multe cuvinte nu se potriveau cu glosarul muzical, profesional. M-au sunat să îi sprijin, am ajuns la studio, am tradus toate parțile greșite. S-a creat o atmosferă de lucru foarte bună și productivă. Am lucrat și cu echipa actorilor o săptămână pentru că filmul era așteptat să candideze pentru Premiile Oscar acordate de Academia Americană de Film. Am încercat să facem cel mai bun lucru pentru că noi am reprezentat Italia cu toate versiunile, pornind de la limba engleză, din versiune originală. Ulterior, am aranjat multe piese, am orchestrat multe piese pentru Nello Salza, un trompetist italian care este foarte bine cunoscut în lumea cinematografică pentru că a lucrat cu Ennio Morricone. M-am apucat și de aranjamente pentru violoncel în timpul pandemiei.
Ați avut, la Râmnicu Vâlcea, împreună cu violonistul Florin Croitoru, concertul „Dialogul maeștrilor“, care s-a încheiat cu un bis extraordinar, după o piesă celebră de Ennio Morricone.
Afisul Dialogul Maeștrilor, la Ramnicu Valcea FOTO PINPHOTO
După concertul de Ceaikovski cu Florin Croitoru de pe 18 martie, de la Filarmonica „Ion Dumitrescu“, concert pe care l-am făcut împreună și la Pitești, solistul mi-a cerut un aranjament care să nu fie un bis obișnuit. Mi-a propus să facem o piesă de Morricone. Compozitorul Ennio Morricone a scris o mulțime de piese, pentru aproape 500 de filme. Am găsit o temă, „Chi Mai“, tema principală din filmul „Profesionistul“ (1981), în care joacă Jean-Paul Belmondo. Am prezentat bisul nostru la Râmnicu Vâlcea și publicul a fost încântat, pentru că a fost o surpriză extraordinară. Ca de obicei, când terminăm concertul solistic, eu iau un loc în orchestră, unde găsesc un scaun liber, și îl ascult pe Florin Croitoru, pentru că fiecare notă care iese din vioara lui este o lecție de estetică, de sunet, de viață și, nu în ultimul rând, de etică.
„Sunt unele piane care rămân mobile“
Violonistul Florin Croitoru si maestrul Gian Luigi Zampieri FOTO PIN PHOTO
Cum reușește violonistul Florin Croitoru să aibă această virtuozitate?
Noi, de obicei, punem instrumentele pe primul loc în lumea muzicală. În lumea viorilor există multe instrumente - Stradivarius, Guarnieri, Guadagnini, Gagliano. Florin Croitoru nu are o vioară renumită, nu cântă pe o vioară cu un pedigree important, dar nimeni nu-și da seama de asta când pune arcușul pe corzi. Florin Croitoru transformă fiecare instrument într-o bijuterie. Asta înseamnă că sunetul care iese din instrument depinde doar de cine cântă. Nu contează atât formatul, cât fondul. Un mare pianist rămâne un mare pianist, Michelangeli rămâne Michelangeli (n.r.- Arturo Benedetti Michelangeli, 1920-1995) și fără un pian Steinway, Yamaha sau un pian Clavinova. Sunt unele piane, chiar și de marcă Steinway care, fără un mare pianist, rămân mobile. În capacitatea asta, de a transcende un instrument comun, constă virtuozitatea și excelența violonistului Florin Croitoru.
Cum vă alegeți repertoriul pentru concerte? Cum s-a auzit Simfonia nr. 7 de Beethoven la Râmnicu Vâlcea?
Am început să dirijez când eram foarte tânăr și am avut șansa să dirijez multe simfonii. La o anumită vârstă, la 45 de ani, am început să-mi caut un repertoriu nou. N-am mai programat simfonii mari, în afara de Simfonia nr. 4 de Brahms pe care am dirijat-o în Brazilia. Dar, în România, am început să-mi propun un repertoriu nou, să fac aici muzica pe care nu am interpretat-o vreodată. În perioada când eram dirijor permanent la Craiova, am ales în programe lucrări de Leonard Bernstein, Peter Villa-Lobos, Licinio Refice, dar am făcut și muzică românească, piese de mai mulți compozitori.
Cum a fost întâlnirea dumneavoastră cu muzica lui Constantin Silvestri?
În 2018 am făcut „Preludiu și Fugă“, op.17a nr.2 a lui Constantin Silvestri, la Filarmonica Oltenia din Craiova, am găsit ceva izbitor ”pitagoreic“. Preludiul se bazează pe un „șablon“ de patru măsuri, la fel ca în cazul Tetraktys-ului (triunghiul pitagoreic cu bază 4). Tetraktys-ul reprezintă unitatea, la fel ca și uroborus, șarpele care își înghite propria coadă. Secvența măsurilor ne duce către bază triunghiului pitagoreic. Totuși, ceea ce a făcut maestrul Silvestri e foarte impresionant: un eseu concentrat de simbologie. Cu această lucrare minunată marele dirijor și compozitor român dovedește „apertis verbis“, cunoștințe inițiatice profunde. Am încercat să aflu ce era ascuns în interiorul fugii lui Silvestri. M-a ajutat enorm nepotul său, dirijorul Iosif Ion Prunner, care mi-a acordat tot sprijinul în obținerea partiturii.
„Compoziția mea nu are nicio legătură cu templierii“
Filarmonica Ion Dumitrescu Ramnicu Valcea jpg
Ați avut, de asemenea, o primă audiție, în programul de pe 18 martie de la Filarmonica „Ion Dumitrescu“.
Da, am avut prima audiție la Râmnicu Vâlcea cu suita simfonică „Păstorul credincios“, orchestrată de Sir Thomas Beecham (n.r. -1879-1961). Am găsit această suită în urmă cu 20 de ani când am fost invitat de o bună prietenă, Mioara Bâscă, la un festival de chitară de la Sala Radio. Maestrul Ilarion Ionescu-Galați a dirijat concertele de deschidere și eu am dirijat concertele de închidere. Când mi-au cerut o piesă pentru uvertură, mi-au propus să facem această suită de Haendel, orchestrată de Thomas Beecham, fondator și dirijor la Londra, la Royal Philharmonic, care a făcut și aranjamente muzicale. Pentru mine, el rămâne un exemplu, fiind și eu dirijor, la rândul meu, realizând transcripții și orchestrații. „Păstorul credincios“ este un alt fel de aranjament, care a intrat în repertoriu de muzică de film. Acum se cer aranjamente mai moderne.
În 2011, ați prezentat în primă audiție absolută, la București, propria compoziție „Non nobis Domine, portret al lui Jacques de Molay“. Cum v-a inspirat lumea templierilor?
Da, am interpretat această piesă în deschiderea stagiunii Orchestrei de Cameră Radio cu ocazia aniversarii procesului care a hotărât desființarea Ordinului Cavalerilor Templieri. Jacques de Molay (n.r. - 1243-1314) a fost ultimul mare Maestru al Cavalerilor Templieri, care a condus Ordinul din 20 aprilie 1292 până când acesta a fost dizolvat, în anul 1307. Regele Filip al IV-lea al Franței a dat ordin ca Molay și mulți alți templieri să fie arestați și torturați. Executarea l-a transformat pe Jacques de Molay într-o figură legendară. Piesa mea a avut această temă, a portretului lui Jacques de Molay, dar compoziția mea nu are nicio legătură cu templierii. Am transformat un cantus firmus (n.r. - cuv. lat., „melodie fixă”), l-am dat la cor, trecând peste timpul istoric și scriind o serie de variațiuni. Ultima variațiune este scrisă în stil rock. Am vrut să spun că tradiția templierilor nu a murit, ci s-a transformat și s-a răspândit într-o altă formå. Deci am pornit de la un cantus firmus static, solemn, hieratic, pe care l-am tranformat, prin orchestrație modernă, într-o piesă rock, cu percuție, la final.
„O lume prăbușită, odată cu moartea maestrului“
Maestrul Franco Ferrara, alături de elevul Gian Luigi Zampieri foto Arhiva personala
Ați fost ultimul elev al dirijorului și profesorului Franco Ferrara. Cum a fost despărțirea de maestrul dumneavoastră?
L-am pierdut pe maestru când aveam 20 de ani. Simțeam că nu voi fi nimic fără el. Dirijorul și profesorul Franco Ferrara (n.r.- 1911-1985) este absolut imposibil de egalat. N-a fost o frustrare pentru mine să am un maestru de un asemenea nivel. Nu am vrut ca Brâncuși să mă despart de maestrul meu ca sa devin eu însumi ca artist. N-am vrut ca Dumnezeu să mă despartă de Franco Ferrara. S-a prăbușit toată lumea mea odată cu moartea sa. Știam că trebuie mers mai departe, dar a fost prea mult la vârsta mea de atunci. A fost o mare traumă pentru mine să-l pierd. Am mers pe drumul deschis de el, deși maestrul meu nu m-a încurajat să devin dirijor. Franco Ferrara l-a cunoscut bine pe Sergiu Celibidache.
Sunteti profesor la Conservatorul din Perugia, la clasele de orchestră - dirijor. Cum ați construit relația dumneavoastră cu studenții?
Foarte bună. N-am fost deloc distant în calitate de profesor. Studenții s-au apropiat de mine. Mi-a plăcut meseria de profesor. Eu vreau ca elevii mei să aibă o curiozitate, care să nu fie doar academică, ci să fie în cadrul unui program. „Trebuie să știi piesa asta, minunatule, cu tot ce s-a întâmplat în perioada în care a fost scrisă, trebuie să știi tot contextul istoric“, îi spun fiecărui student. Dacă nu știm de unde am venit, dacă nu știm istoria, tradițiile din trecut, nu avem niciun viitor. Trebuie să avem un sistem de apărare pentru generația nouă în fața globalizării și a superficialității generalizate din zilele noastre. Acest sistem de apărare vine tocmai din cunoașterea foarte bine a trecutului, care ne dă niște repere și valori. Putem construi ceva nou, doar pe fundamente foarte solide. E mesajul pe care încerc să îl transmit studenților mei.
Care este lecția cea mai importantă învățată de la maestrul Franco Ferrara pe care o transmiteți studenților dumneavoastră?
Studenților mei le vorbesc mai mult despre Franco Ferrara decât despre mine, pentru că fiecare trebuie să știe de unde a venit. Eu n-am inventat muzica, n-am creat orchestra. Prin mine, ca dirijor se face, prin interpretare, doar un transfer al muzicii de la compozitor la orchestră și la public. Cineva mi-a arătat cum funcționează lucrurile în dirijorat, eu, la fel, le povestesc studenților mei despre cum funcționează acest transfer muzical. Sunt doar un transmițător, sunt dator să dau mai departe ce daruri am primit, ce lucruri am învățat. Nu m-am despărțit niciodată de Franco Ferrara. Acasă, am poze cu el, maestrul meu se uită la mine din toate colțurile casei. Moartea fizică a cuiva drag poate fi o traumă. Încă el există în continuare, într-o altă formă. Moartea e doar o trecere. Simt că Franco Ferrara a rămas cu mine, dincolo de moartea fizică. Ne-am născut cu un bonus, care se numește liber arbitru. Trebuie să înțelegem cine suntem. Pentru mine, viata este doar un segment, pentru că, știm cu toții, există trei momente esențiale: ne naștem, tranzităm pe acest pământ și murim. Opera noastră o producem în timpul segmentului vieții și răspundem de ceea ce am făcut. Dacă am făcut bine, dacă am făcut rău, vom raspunde. Viața este un sistem de responsabilitate.
„Cum cobor din avion, pe pământ românesc, mă simt acasă“
Dirijorii Cristian Mandeal și Gian Luigi Zampieri foto Arhiva personal
Veniți de la Roma, unde trăiți, pentru a dirija orchestre din România. Care este resortul artistic din spatele acestei decizii?
Când sunt întrebat despre identitatea mea, eu, de obicei, spun că am ajuns la un punct în care sunt italian doar pe buletin. Pentru că după ce am câștigat la un concurs de dirijat, am cunoscut, în 1997, un mare artist, Cristian Mandeal, care m-a invitat să cânt în România. Am ajuns, în 1998, într-o țară care nu era ca România de azi, ci era o Românie încă cu multe probleme. Românul are grijă de tradiții. Noi, italienii, am civilizat toată lumea din punct de vedere artistic, poetic, literar, muzical. Cu toții ne-am omologat, în ultimii ani, unui sistem european. E important însă să-ți păstrezi identitatea, care înseamnă cultură, literatură, artă, muzică, repertoriu. România încă își păstrează identitatea. Muzicienii, cu care lucrez în România, sunt foarte serioși. Spun asta, după ce am umblat prin toată lumea, am fost prin aproape 100 de țări. Mi-au plăcut Belgia, Olanda, Franța. E ceva însă special cu ginta asta latină a noastră, care este mai moale, mai frumoasă, mai ondulată. România este aproape de Italia din multe puncte de vedere.
Cum ați reușit să învățați și să scrieți limba română atât de bine?
Am glumit odată când am spus că poate m-am născut italian din greșeală. I-am văzut pe toți românii care s-au mutat la noi, în Italia, că în trei luni au învațat limba italiană. A venit momentul în care eu am vrut să mă integrez definitiv în România și am hotărât să învăț limba. Nu pot să spun ca mă simt român, dacă nu pornesc de la bază, adică de la limba română pe care am simțit nevoia să o învăț.
Câte ore de studiu acordați pe zi profesiei dumneavoastră? De câtă disciplină e nevoie pentru a avea performanță pe scenă?
Am studiat și studiez foarte mult. Eu am refuzat sa fiu copil, adolescent. La 13 ani purtam deja cravată, eram deja bătrân pentru vârsta mea. Întotdeauna m-am simțit așa. Acum am 58 de ani, dar simt că, de fapt, am trăit 115 ani. Talentul nu este un merit, depinde de cum a fost cultivat. Nu există vreun viitor fără un trecut - e celebru acest dicton. Eu mă simt inadecvat în lumea de azi. Sunt eu cel inadecvat, nu societatea, nu lumea înconjurătoare. Mizantropia e un proces, o stare la care ajungem în timp. Mă refugiez în munca mea ca să mă protejez, de fapt. Asta înseamnă că poate am greșit și eu…
„Pot schimba istoria mea personală“
Dirijorul Gian Luigi Zampieri, la pupitrul Filarmonicii Ion Dumitrescu din Ramnicu Valcea FOTO PINPH
Vă vedeți mutat din Italia și trăind în România?
Eu m-aș fi mutat în România de mult timp, dar sunt obligat să rămân în țara mea pentru că am parinții care trăiesc la Roma. Profesional, din punct de vedere muzical, în calitate de dirijor, ultima parte a vieții mele am trăit-o mai mult în România. Când am venit în țară prima dată, în România, eram în centru, pe Calea Victoriei. Nu simțeai încă siguranță pe stradă. După care, în timp, am văzut că s-a schimbat societatea, s-a schimbat atmosfera din țară. Acum, din punct de vedere artistic, eu mă simt mai sigur în România. Dacă societatea occidentală s-a stricat, noi suntem vinovați, în primul rând. Nu m-am mai recunoscut în ceea ce se întâmplă acum în Italia, din punct de vedere muzical în primul rând. În afara de religie, în afara de cultură, noi trebuie să știm să ne comportăm unul cu celălalt. Relațiile sociale s-au stricat, definitiv, din păcate, în prezent. Nu pot să schimb istoria în general, pot însă să schimb istoria mea. Ne-am născut cu un bonus, care se numește liber arbitru. Pot să spun deschis, văd România ca pe o țară europeană dezvoltată, aflată la un nivel intelectual de la care încă am multe de învățat. Cum cobor din avion, aici, pe pământ românesc, mă simt acasă.
Gian Luigi Zampieri FOTO PINPHOTO
Vă plac citatele, aforismele românești...
Da, am avut și încă mai am boala citatelor latinești, franțuzești, italienești. Și am strâns câteva, unele nostime. Dramaturgia lui Caragiale mi-a fost apropiată, am simțit-o aproape de suflet, pentru că autorul era extraordinar de inteligent. Îmi place nespus și Octavian Paler, apreciez sarcasmul lui.
Cum vă vedeți în următorii zece ani?
Mă văd devenind, la rândul meu, tot mai sarcastic, mă văd studiind o mulțime de partituri pe care nu le-am studiat încă, mă văd făcând în continuare programe provocatoare pentru că vreau să vin cu propuneri noi pe scenă. E multă muzică extraordinară, care nu se cântă. Sunt liste de compozitori, ale căror compoziții merită scoase din sertare și care merită puse în valoare.
Gian Luigi Zamppieri photo © Maria Rosaria Riccardi jpg
CITATE:
Dacă nu știm de unde am venit, dacă nu știm istoria, tradițiile din trecut, nu avem niciun viitor.
Am refuzat sa fiu copil, adolescent. La 13 ani purtam deja cravată, eram deja bătrân.
România încă își păstrează identitatea. Muzicienii, cu care lucrez în România, sunt foarte serioși.
Nu pot să schimb istoria în general, pot însă să schimb istoria mea.
CV
Concerte înregistrate de Radio Vatican - din ce poze au mai ramas
Nume: Gian Luigi Zampieri
Data și locul nașterii: 10 iunie 1965, Roma
Studiile și cariera: A urmat studiile la Accademia di Santa Cecilia şi apoi la Accademia Chigiana.
La vârsta de 15 de ani a devenit Organist la Basilica di Santa Maria în Trastevere din Roma, unde a activat timp de 20 de ani. În calitate de organist şi dirijor, s-a perfecţionat cu muzicieni de prestigiu precum Francesco de Masi, Carlo Maria Giulini, Ghenadi Rojdestvenski şi Leonard Bernstein. A fost unul dintre ultimii discipoli ai maestrului Franco Ferrara.
Dirijorul Gian Luigi Zampieri foto PINPHOTO jpg
-A îngrijit ediția italiană a filmului „Amadeus“ de Milos Forman (1984).
-În 1997 a câştigat Concursul Internaţional de dirijat "A. Pedrotti“, fiind primul dirijor italian laureat al acestui concurs.
- La Londra a fost asistentul lui Ghenadi Rojdestvenski la orchestrele London Symphony şi BBC. A fost, de asemenea, asistentul lui Lorin Maazel la realizarea Recviemului de Verdi cu Simfonică Toscanini din Parma.
-De mai mulți ani se ocupă de repunerea în valoare a repertoriului simfonic italian al secolului XX (Fano, Respighi, Pizzetti, Malipiero, Rota, Ghedini, Ferrara). De la mijlocul anilor 80 s-a dedicat prezentării operei lui Astor Piazzolla și este considerat de critică drept unul dintre experții de seamă pe scenele internaționale: a realizat transcripții și orchestrații interpretate în toată lumea (Vladimir Spivakov, Lalo Schifrin, Jorge Calandrelli, Ettore Stratta, Peter Soave, etc.).
-A fost dirijor permanent al Orchestrei Simfonice de Ribeirão Preto (Brazilia), dirijor invitat al Filarmonicii din São Carlos (Brazilia), dirijor permanent al Filarmonicii „Oltenia“ din Craiova (România). În prezent este dirijor colaborator permanent al orcherstrei Filarmonicii Ion Dumitrescu din Râmnicu Vâlcea și dirijor permanent al Orchestrei "A. Salieri“ din Roma.
-Din 1986 este cadru didactic titular (orchestră) la Conservatoarele italiene de Stat: în prezent este cadru didactic titular (orchestră – dirijor) al Conservatorului „F. Morlacchi“ din Perugia.
-Deţine titlul de merit de Cavaler al "Ordine Costantiniano di San Giorgio“.
-Concertele sale sunt înregistrate și transmise de Radio Vatican, RAI, TV Spaniola, Uniunea Radiourilor Europene de la Geneva, Radio România.
Locuiește în: Roma.
Sursa: adevarul.ro
