Dinu C. Giurescu: Rostul oştirii noastre/Ziua Naţională a României
I. Războiul de independenţă (1877-1878)
Între Unirea Principatelor 1859 şi 1876 a avut loc o restaurare treptată a drepturilor statului român, prin importantele reforme interne de structură, creşterea şi dotarea forţelor sale armate, încheierea unei serii de convenţii cu Austro-Ungaria, Rusia, Serbia privind comunicaţiile poştale şi telegrafice, navigaţia fluvială, jurisdicţia civilă precum şi convenţii comerciale cu Austro-Ungaria, Franţa, Italia, Marea Britanie, Olanda, Elveţia…
Răscoala Bosniei şi Herţegovinei, apoi a bulgarilor, participarea Serbiei şi Muntenegrului alături de răsculaţi au redeschis în 1875-1876 problema Orientală.
Când, în primăvara lui 1877 devine limpede că o confruntare militară ruso-otomană este inevitabilă, principele Carol, prim-ministrul Ion C. Brătianu şi aproape toţi membrii cabinetului se pronunţă pentru cooperarea cu Rusia.
După o înţelegere de principiu la Livadia (Crimeea, 29 septembrie/11 octombrie 1876), urmează semnarea la Bucureşti a unei Convenţii (4/16 aprilie 1877) prin care guvernul României asigură armatei ruse liberă trecere şi tratamentul rezervat armatelor aliate. La rândul său, guvernul imperial rus „se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interne şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integritatea actuală a României“.
Odată cu începerea ostilităţilor, parlamentul României proclamă la 9/21 mai 1877 independenţa deplină a României şi votează cu 79 voturi din 81 o moţiune care precizează că „rezbelul dintre România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială“.
Intervenţia forţelor armate române la sud de Dunăre, respinsă iniţial, este cerută insistent de comandamentul suprem rus. Odată trecută Dunărea la 30 august/11 septembrie 1877, ziua onomastică a ţarului Alexandru al II-lea, are loc un atac general asupra Plevnei puternic fortificată sub comanda generalului otoman Osman Paşa. După 4 asalturi soldate cu mari pierderi – acum cad în fruntea trupelor maiorul Gheorghe Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu –, militarii români cuceresc reduta Griviţa. Pe restul frontului trupele sunt respinse.
De reamintit că, înainte de începerea ostilităţilor ruso-otomane, rapoarte ale unor agenţi diplomatici acreditaţi la Bucureşti exprimau felurite rezerve privind eventualul aport al armatei române la desfăşurarea confruntării militare.
După cucerirea redutei Griviţa şi continuarea luptelor, vitejia, puterea de luptă şi pregătirea armatei române au fost subliniate în termeni elogioşi de ţarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae, de generali ruşi, precum şi de corespondenţii de presă aflaţi pe front, ca reprezentanţi ai ziarelor Bund (Berna),Gazette de Chicago (SUA), Le siècle, l’Indépendance belge (Belgia), Mémorial diplomatique (Franţa), Der Osten, Die Presse, Deutsche Zeitung (Viena), Pester Lloyd (Budapesta), Imparcial (Madrid), Daily News (Marea Britanie).
*
„…Strălucitele izbânzi obţinute la Plevna sunt datorate, în mare parte, cooperaţiunii vitezei armate române, precum şi impulsiunii ce trupele aliate primeau de la comandantul lor imediat1, a cărui activitate, vitejie şi devotament la datoria sa de oştean, ele le imitau. Am o deosebită plăcere a exprima alteţei voastre aceste sentimente“ (Marele Duce Nicolae către principele Carol, la 12/24 decembrie 1877).
„…Cu o îndârjire de necrezut s-au aruncat în această vale a morţii; respinşi, zdrobiţi, decimaţi de focul omorâtor al unui inamic acoperit… neezitând nici un moment, avansând mereu… lăsând în urma lor un lung şir de morţi şi de muribunzi. Au fost acte de eroism care nu se pot povesti“ (Le Siècle şiL’Independance Belge – despre asaltul redutei Griviţa de către trupele române, la 30 aug./11 septembrie 1877).
„…Mi-ar trebui mult timp ca să numesc pe toţi bravii… Niciodată n-aş fi crezut să văd atâta bravură la o trupă care până atunci n-a cunoscut focul… Armata română merită a fi pusă lângă orice altă armată a Europei şi oricine poate fi mândru de soldaţii şi ofiţerii ei, care au dat probe atât de strălucite de vitejie“ (corespondentul ziarelor Bund şi Gazette of Chicago care a însoţit în prima linie trupele române în atacul lor dat la 27 august/8 septembrie).
În perspectiva timpului, aportul armatei române în confruntarea ruso-otomană din 1877-1878 a constituit un element major în recunoaşterea independenţei statului român, atât de către guvernul imperial rus prin tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), cât şi de hotărârea comună a marilor puteri europene prin Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878).
*
II. Primul Război Mondial
În august 1916, armata română a intrat în acţiune. Obiectivul: întregirea statului naţional prin unirea cu românii locuitori în Transilvania, Banat şi Bucovina.
Declaraţia lui Ion I.C. Brătianu la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916 este cu totul explicită:
În Consiliul de coroană din 14/27 august 1916, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu exprimase foarte clar sentimentele naţiunii întregi: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care toată lumea se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate să rămână până la capăt neutră, fără să-şi compromită tot viitorul. Prin urmare, se impune să ieşim din neutralitate. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă, în decursul veacurilor, vom mai găsi un prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de aliaţi (de Antantă) şi în contra Puterilor Centrale. Fără îndoială – continua el – cred că din acest război vom ieşi învingători, dar nu sunt sigur, se poate să fim şi învinşi. De aceea vreau să se ştie bine şi de toţi că, chiar dacă ar fi să ieşim învinşi tot cred că ţara… trebuie, în această clipă a evoluţiei ei istorice, să facă acest gest. În viaţa naţiunilor sunt afirmări de drepturi care cântăresc mai mult decât izbânzi trecătoare şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală care compromit viitorul lor, pentru veacuri de-a rândul.“
Desfăşurarea operaţiilor 1916-1919 este cunoscută.
Rezultatul lor poate fi astfel sintetizat:
– o parte din teritoriul naţional al României a fost apărat şi toate instituţiile statului au funcţionat în continuare;
– în ianuarie 1918, armata română a apărat autorităţile nou constituite ale Republicii Democratice Moldoveneşti, împotriva loviturilor de forţă ale unor bande bolşevice;
– în noiembrie şi decembrie 1918, unităţile militare româneşti au înaintat în Bucovina, unde au împiedicat acţiunile iredentiştilor ucraineni doritori a anexa provincia la nou constituita republică a Ucrainei;
– înaintarea treptată a unităţilor militare româneşti în Transilvania a împiedicat, în bună măsură, represiunile maghiare împotriva comunităţilor româneşti;
– armata a înaintat apoi până la linia Tisei ca măsură preventivă, până când marele puteri hotărau asupra graniţei de vest a României întregite;
– armata română a contraatacat când s-a produs ofensiva unităţilor lui Bela Kun în iulie 1919 şi a eliminat astfel regimul bolşevic din Ungaria.
Operaţiunile unităţilor militare româneşti din intervalul 1916-1919 au reprezentat contribuţia României la cauza Aliaţilor – Franţa, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Italia – şi temeiul pe care s-a clădit acţiunea diplomatică a României pentru recunoaşterea internaţională a hotărârilor de unire din 1918.
*
III. Al Doilea Război Mondial
Armata română a intrat în acţiune la 22 iunie 1941, pentru întregirea hotarului de la răsărit. Proclamaţia conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, este întru totul explicită.
După întoarcerea armelor la 24 august 1944, ţelul a rămas acelaşi: întregirea hotarelor, dar dinspre Vest. Proclamaţia regelui Mihai I către ţară formulează foarte limpede acest ţel.
În ambele cazuri însă, unităţile noastre armate au înaintat departe, dincolo de hotarele ţării. În răsărit până la cotul Donului, stepa Calmucă şi zona Caucazului până aproape de Groznîi. În Vest, de la suburbiile Budapestei, în Slovacia, Moravia şi Boemia spre Praga.
O atare înaintare dincolo de hotare îşi are o explicaţie firească.
Când un stat cu forţe militare limitate se asociază militar şi politic cu o supraputere, statul cu mijloace limitate merge în campanie până unde a înaintat aliatul cel puternic. Aşa a fost în 1941-1942, aşa a fost în 1944-1945, aşa este şi astăzi unde militarii noştri au fost în Irak şi acum luptă în Afganistan.
*
IV. Revoluţia română. Dacă lăsăm la o parte situaţiile controversate în care s-a aflat armata începând cu 17-18 decembrie 1989, toată lumea este de acord că retragerea în cazărmi a unităţilor militare în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 a fost factorul determinant al căderii, în aceeaşi zi, a regimului socialist condus de Nicolae Ceauşescu. În lunile următoare, armata a rămas forţa de coeziune a statului român.
*
V. După 1990, unităţi militare româneşti au participat la misiuni de ordine şi de luptă în: Angola, Bosnia, Kosovo, Afganistan, Irak. Ele şi-au îndeplinit cu răspundere şi simţul datoriei misiunile ce le-au fost încredinţate.
