Istoricii adoră să joace un joc numit „periodizare”, în care încearcă să definească o eră, adesea identificând-o cu figura individuală care a marcat cel mai mult acele vremuri: Era Jackson, Era Reagan. De obicei, acest exercițiu necesită zeci de ani de perspectivă, dar nu în secolul XXI.

Președintele rus Vladimir Putin/FOTO:EPA/EFE

Trăim în „Era lui Vladimir Putin”

În ultimele două decenii și jumătate, lumea s-a modelat după viziunea unui singur om. În decursul unei generații, nu doar că a împiedicat tranziția către democrație în propria țară și în țările vecine, dar a pus în mișcare un șir de evenimente care au destrămat ordinea transatlantică ce a prevalat după Al Doilea Război Mondial. În acest context al unei contrareacții globale împotriva democrației, Vladimir Putin a jucat, pe rând, rolul de lider de opinie, provocator impertinent și mare comandant. Trăim în „Era lui Vladimir Putin”.

Poate că acest fapt explică de ce critica recentă a lui Donald Trump la adresa președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, în Biroul Oval, a fost atât de profundă. Momentul a captat victoria finală a lui Putin, atunci când cel mai mare obstacol în realizarea viziunii președintelui rus, Statele Unite, a devenit cel mai puternic aliat al său. Devotamentul lui Trump față de liderul rus — dorința de a-l ajuta pe Putin să-și atingă obiectivele maximale — nu este decât apogeul unei ere întregi.

Nimic nu a fost inevitabil în legătură cu triumful lui Putin. Acum două decenii, regimul său părea că nu va supraviețui. După revoluțiile colorate din Ucraina, Georgia și Kârgâzstan, influența Rusiei în fostele sale satelite sovietice a scăzut rapid. Pericolul era că revoluția democratică s-ar fi putut răspândi tot mai aproape de nucleul fostului imperiu, Moscova, așa cum se întâmplase în ultimele zile ale comunismului. De fapt, pe măsură ce Putin se pregătea să revină în funcția de președinte al Rusiei în 2012, după o perioadă ca prim-ministru, protestele din Moscova și alte orașe rusești au crescut și au continuat să crească timp de mai bine de un an.

Menținerea puterii, atât pe plan intern, cât și extern, a necesitat o nouă abordare, mai agresivă. Recunoscând că era nevoie de o schimbare, Putin a recurs la vechile tactici KGB, pe care le-a învățat ca ofițer tânăr în agenția de spionaj sovietică. Rusia a început să se amestece în alegerile din întreaga Europă, finanțând ilegal candidați favorizați, exploatând rețelele sociale pentru a răspândi teorii ale conspirației, creând canale de televiziune și posturi de radio pentru a transmite mesajele sale în inima Americii și Europei.

Așa cum Uniunea Sovietică utiliza mișcarea comunistă internațională pentru a-și promova scopurile, Putin a adunat în jurul său o rețea de admiratori, care includeau lideri precum Marine Le Pen din Franța, fostul prezentator al Fox News Tucker Carlson și fostul consilier al lui Trump, Steve Bannon. Aceștia îl venerau pe Putin pentru că ducea o contraofensivă puternică în favoarea valorilor tradiționale, asumându-și mantaua anti-woke. Faptul că atât de mulți lideri din Occident îl disprețuiau nu făcea decât să-i adâncească satisfacția acestuia.

Administrația Trump a deschis afacerilor kleptocratice rusești

Obiectivele lui Putin au fost întotdeauna clare: Își dorea lideri mai puțin ostili în Vest, oameni care să lucreze pentru desființarea NATO și a Uniunii Europene din interior. În primul rând, își dorea să discrediteze democrația ca sistem de guvernare, astfel încât aceasta să nu mai reprezinte o atracție nici pentru propriii săi cetățeni. Privesc cu uimire lista realizărilor sale de-a lungul vremii, în special în primele săptămâni ale celei de-a doua administrații Trump.

Unul dintre obiectivele fundamentale ale lui Putin a fost protejarea propriei sale averi, construită pe comisioane și bani furați discret din fondurile publice. Protejarea acestei averi, precum și a celor din cercul său apropiat, se bazează pe secret, dezinformare și furt — valori cu totul străine democrației.

Kleptocrații, în stilul oligarhiei rusești, își doresc cu ardoare să-și depoziteze banii în siguranța și anonimatul relativ oferite de imobiliarele și băncile americane. Nu demult, un consens bipartisan a reușit să adopte legi care să îngreuneze abuzul de companii fantomă pentru a aduce banii în Statele Unite. Însă, la scurt timp după preluarea mandatului, Trump a demolat aceste reforme. Departamentul său de Trezorerie a anunțat că va slăbi aplicarea legii Corporate Transparency Act, iar Departamentul de Justiție a dizolvat o echipă care urmărea oligarhii ruși și a relaxat Legea de Înregistrare a Agenților Străini, astfel încât aliații lui Putin să poată angaja avocați și lobbysti fără a mai fi obligați să dezvăluie aceste relații. Administrația Trump a transmis practic un mesaj că sistemul financiar american este deschis afacerilor kleptocratice rusești.

În timp ce Putin a căutat să-și impună viziunea asupra lumii, Ucraina a fost teritorul pe care îl dorea cel mai mult, dar și locul unde s-a lovit de cea mai aprigă rezistență — o țară care a purtat o revoluție pentru a-l alunga pe omul său și care a rezistat asaltului său militar. Până săptămâna trecută, Statele Unite erau principala susținătoare a acestei rezistențe ucrainene. Dar administrația Trump a renunțat la acest rol, oferindu-i Rusiei avantaje incredibile pe câmpul de luptă. Prin oprirea livrărilor de arme din partea SUA, Ucraina va epuiza stocurile de muniții esențiale în câteva luni, limitându-și capacitatea de a respinge ofensivele rusești. De asemenea, prin stoparea partajării informațiilor de spionaj, armata ucraineană va rămâne fără abilitatea de a asculta planurile de război ale Rusiei. Toate aceste decizii vor demoraliza și mai mult o armată ucraineană deja obosită și diminuată.

Acum trei ani, când europenii și americanii își înfășurau steagurile ucrainene, Rusia părea condamnată la izolare și rușine pe plan internațional. În căutare de ajutor și solidaritate, Putin a fost nevoit să se întoarcă spre Coreea de Nord și Iran, o axă de paria geopolitici. Însă Trump este hotărât să reintegreze Rusia în familia națiunilor. El vrea ca Rusia să fie readmisă în G7, iar e doar o chestiune de timp până când va reduce sancțiunile impuse de administrația Biden. Dar Trump nu s-a limitat doar la a oferi Rusiei un loc printre națiuni. Repetând narativul mincinos și autojustificator al Rusiei despre originile războiului din Ucraina, el a acordat Rusiei legitimitate și prestigiul moral al Americii.

Putin câștigă, pentru că a exploatat cu abilitate avantajele autocrației

Ascensiunea liderului rus nu a fost liniară, dar balanța este plină de victorii, începând cu Brexit, un eveniment pe care l-a dorit profund și la care a lucrat pentru a-l face realitate. Acesta a fost doar un semnal. Aliații săi populisti din Franța și Germania formează acum cele mai puternice grupuri de opoziție din aceste țări. În cadrul Uniunii Europene, Putin se poate baza pe Viktor Orbán pentru a bloca Bruxelles-ul atunci când acțiunile acestuia sunt periculoase pentru interesele rusești. Între timp, înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru politica externă susține că „lumea liberă are nevoie de un nou lider”, iar foști lideri ai NATO își exprimă îngrijorarea pentru supraviețuirea organizației.

Putin câștigă, pentru că a exploatat cu abilitate avantajele autocrației. Controlul aproape total asupra propriei sale țări îi permite să absoarbă durerea economică a sancțiunilor, până când Occidentul își pierde interesul față de acestea. Lipsa sa de scrupule morale i-a permis să sacrifice vieți pe câmpul de luptă fără niciun regret, un avantaj al trupelor de sacrificiu pe care Ucraina nu îl poate egala. Sigur pe permanența puterii sale, Putin a așteptat răbdător ca inamicii săi democratici să cedeze, pariazând corect că publicul lor, ușor distras, va pierde interesul de a lupta în războaie indirecte împotriva sa.

Cel mai devastator lucru în legătură cu schimbarea sorții lui Putin este faptul că a citit Occidentul cu o precizie uluitoare. Când critica decadența Vestului și slăbiciunea democrației sale, el nu făcea propagandă, ci anticipa cu exactitate cum dușmanul său ar abandona principiile sale fundamentale. Intuia că idealismul democrației americane ar dispărea nu doar ca doctrină de politică externă, ci și ca un consens profund în politica internă a țării.