Jurnalul secret a fost scris de arhitectul Gheorghe Leahu în anii 1985-1989, ultimii ani ai "epocii de aur", când Bucureştiul era mutilat de giganticele şantiere ale noului centru civic, iar viaţa de zi cu zi era un coşmar.

Specialistul a asistat la înfăptuirea Casei Poporului(actualul Parlament al României), proiectul megaloman al lui Nicolae şi Elenei Ceuşescu, care a ras un cartier de pe faţa pământului. Consemnările apar într-un jurnal secret – Arhitect în „epoca de aur” (Ed. Fundaţia Academia Civică, 2004).

Memorialul Sighet a publicat pe site-ul instituţiei, fondată de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, un extras din jurnalul lui Leahu.

Pe şantierul Casei Poporului, ianuarie 1989 – din jurnalul arh. Gheorghe Leahu

13.01.89

Pe 5 ianuarie am avut rarul prilej să vizitez, timp de trei ore, Palatul sau Casa Poporului, cea mai colosală construcţie administrativ-politică din lume!

Peste 450.000 mp construiţi, în afară de subsoluri, deci o jumătate de milion de mp de construcţie fantastic de scumpă, circa 40.000 lei/mp = 20.000.000.000 lei, adică 20 de miliarde, cifră absolut estimativă.

De când m-am apropiat de faţadă am fost impresionat de cacofonia de arhitectură exterioară, toată construcţia parcă e concepută de un dement. La fiecare 2-3 travei, altă rezolvare a decoraţiilor, a subîmpărţirilor registrelor, a poziţiei în plan a conturului, când drept, când oblic, fără nici o lege a compoziţiei sau a vreunei pretenţii de stil. Decoraţia lipsită de unitate, cu o îngrămădire greoaie de console, pilaştri şi capitele, profile şi paftale lucrate în piatră naturală, sculptată cu motive provenite din toată gama decoraţiei clasice greco-romane, a Renaşterii, a eclecticului, imitaţii întâmplătoare a tot felul de exprimări neţinute ferm în mina unui coordonator priceput, competent şi autoritar.

Luăm succesiv două boburi şi ajungem întâi la cota +56 faţă de cota ±0,00, apoi sus, pe coronament, la +84m. Oraşul pare neînsemnat. Ministerul cel nou al Apărării Naţionale, recent ridicat, pare o cutie de chibrituri albă. Cupolele CEC-ului, ale Muzeului de Istorie (fosta Poştă), turnurile Intercontinentalului, Unic-ul, Piaţa Naţiunilor Unite, Palatul CFR, Ministerul Metalurgiei din Calea Victoriei, hotelul Dorobanţi, toate par, de la cei cca 100 m înălţime (84 + 16 taluzul) neînsemnate, mici proeminenţe pe harta oraşului. Cele două clădiri ale ministerelor din faţă şi toată artera Izvor-Coşbuc – măruntă, jalnică, în raport cu colosul pe care eram urcat. Tocmai se lucra la port-drapelul ce va avea în vârf un steag tricolor de 16 x 12 m!

Baza suportului are cca 4,5 m diametrul, apoi pe o înălţime de cca 8 m începutul vertical al soclului, cu diametrul de cca 2,5 m, înţesat de armături formidabile. Steagul, mare cât o pânză de corabie, va solicita foarte mult suportul, aşa că inginerii au calculat forţa vântului şi a rezultat ceea ce am văzut: cea mai formidabilă osatură de oţel beton ce va fi înglobată într-un tambur din beton armat, peste care se va executa o construcţie metalică de care se va atârna marele drapel.

Intrăm apoi în interior: culoare lungi de zeci de metri, unul transversal lung de 250 m, lat de 12 m şi înalt de 9 m -16 m galerie colosală, faraonică, gigantică, menită parcă să adăpostească uriaşi. Muncitorii ce mişună prin acest culoar lat cât un bulevard par nişte furnici ce se pierd în depărtare.

Pardoselile toate din marmură, stâlpii, cu sutele la număr, îmbrăcaţi de asemenea în marmură de Ruşchiţa albă, cu enorm de multe profile şi socluri sculptate, muncă uriaşă, titanică, iraţională.

Candelabre din cristal, fiecare cu zeci de mii de ţurţuri, atârnă de tavanele lucrate într-o abundenţă de profile şi ornamente adesea prea încărcate. Tavane din ipsos, din lemn, pereţi căptuşiţi cu lambriuri din lemn cu profile din ipsos, coloane din marmură pretutindeni.

Mi se spune că aproape tot finisajul a fost executat şi dat jos de 2-3-4-5 ori, din dispoziţiile lui şi ale ei. Ici un lambriu din lemn de mahon, executat la Târgu Mureş, ce a costat 2 milioane de lei, a fost dat jos şi înlocuit cu ipsos, dincolo un tavan circular sculptat în lemn ce a fost dat jos – alte milioane aruncate. Săli de sute de metri au avut pardoseli din parchet, care au fost înlocuite cu marmură şi invers.

Fără noimă, fără logică, la fiecare vizită ei se întrec să-şi afirme forţa despotică, iraţională, comandând miilor de oameni ce lucrează, tot felul de năzbâtii şi mofturi.

Pe şantier erau 10.000 de oameni, încă nu se întorseseră toţi de la sărbătorirea Anului Nou. În mod obişnuit sunt 20.000 de oameni, ca la piramide, ca la Canalul Suez, ca la toate lucrările colosale ale lumii pe care istoria le-a înşirat în mii de ani de existenţă. La ce ne trebuie nouă, ţară de 23.000.000 de suflete, asemenea expresie a cultului fără de margini al personalităţii?

Avuţia ţării, „bunăstarea” noastră, sărăcia noastră sunt zidite în sudoarea celor 20.000 de sclavi moderni ce transpun în operă cea mai formidabilă, inutilă şi mai plină de grandomanie construcţie administrativă a lumii din toate timpurile. Nici Luvrul, nici Versailles-ul, nici Escorialul, nici Casa Albă, nici Parlamentul din Londra, nici cel din Budapesta, nici Palatul Imperial din Beijing, nici Kremlinul şi nici un alt palat de nicăieri din lume nu e atât de absurd ca această neinspirată alcătuire de prost gust, de parvenitism, de sărăcie spirituală, grevată pe o forţă despotică neiertătoare, înfumurată, a unui cuplu de despoţi ce-şi urăsc ţara.

Toate materialele folosite la construirea Casei Poporului sunt româneşti, dintre cele mai scumpe şi de cea mai bună calitate precum lemnul de cireş, ulm, covoare din cea mai fină lână şi perdele de brocart cu fir de aur şi argint.

Pentru realizarea acestei clădiri s-au folosit:

-1.000.000 m³ de marmură

-5.500 de tone de ciment

-7.000 de tone de oţel

-20.000 de tone de nisip

-1.000 de tone de bazalt

-900.000 m³ de esenţe de lemn

-3.500 de tone de cristal

-200.000 m³ de sticlă

-2.800 de candelabre

-220.000 m² de covoare

-3.500 m² de piele.

Acestea sunt detaliile care fac din Palatul Parlamentului cea mai grea clădire din lume, lucru atestat şi de cartea recordurilor, “World Records Academy”, unde clădirea mai este înscrisă cu încă două recorduri mondiale: cea mai scumpă clădire administrativă din lume (cea mai recentă estimare datează din 2006 şi ajunge la suma de 4 miliarde de dolari) şi cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil din lume, cu o suprafaţă totală de 330.000 de metri pătraţi.

Arhitectul Gheorghe Leahu s-a născut la 10 mai 1932, în capitala Basarabiei, Chişinău-România, astăzi Republica Moldova. Tatăl său, Theodor Leahu (1889-1970), un prosper om de afaceri şi proprietar, era fiul lui Gheorghe şi al Olimpiei Leahu, ţărani înstăriţi din satul Cegoreni (judeţul Orhei).

Mama, Ana Leahu (1904-1982), născută Luţcan, a avut talent artistic şi a publicat poezii în „Viaţa Basarabiei”. Provenea dintr-o familie de preoţi şi intelectuali, din satele Cucioaia şi Cubolta (judeţul Bălţi). Bunica maternă a viitorului arhitect, Xenia Halippa, era soră a marelui patriot şi om de stat basarabean Pantelimon Halippa (1883-1979), unul dintre făuritorii Marii Uniri cu România de la 1918.

În prefaţa albumului „O viaţă printre case şi culori al său”, arhitectul Gheorghe Leahu mărturiseşte: „Alungat dintre hotarele Basarabiei în care m-am născut, mi-am petrecut existenţa împletind amintirea meleagurilor strămoşeşti pe care le-am pierdut cu dragostea şi uimirea pe care mi le-a produs descoperirea României, în anii de război, când ne-am refugiat peste Prut. Poate că toţi cei care n-au pierdut niciodată locurile lor de baştină nu pre-ţuiesc cât preţuiesc eu onoarea pe care mi-a făcut-o Dumnezeu, să mă nasc român şi să-mi petrec toţi anii de viaţă în România”. SURSA: Adevărul