În 1930, FIFA a organizat primul campionat mondial, tocmai în Uruguay, cu doar patru naționale din Europa: Belgia, Franța, Iugoslavia și... România.

Brazilianul Pelé, unul dintre cei mai buni fotbaliști ai tuturor timpurilor. FOTO: Wikipedia

Au trecut fix 150 de ani de la primul meci internațional de fotbal – pe când încă nu exista o competiție oficială – și de atunci am rămas cu toate sutele de fluiere de start și de final, cu toate miile de cartonașe galbene și roșii, cu toate sutele de mii de lacrimi de bucurie și de tristețe, dar mai ales cu toate milioanele de inimi care au bătut în ritmul rotației perfecte a mingii.

Primele reguli ale fotbalului erau așternute pe hârtie în 1863, iar nouă ani mai târziu reprezentativa Scoției și cea Angliei au pus de-un joc. Au urmat 30 de ani în care meci internațional însemna partidă între cluburi britanice și scoțiene. În 1902, abia, a avut loc prima partidă în afara Marii Britanii: Uruguay întâlnea acasă, la Montevideo, naționala Argentinei. Doi ani mai târziu, cu certificat parizian, se năștea FIFA, iar fotbalul intra sub umbrela celor cinci cercuri olimpice. Până la începutul Marelui Război, au existat mici tentative de a organiza campionate internaționale, însă cu echipe de club ca reprezentante ale țărilor de baștină.

Pasiunea, căpitan de echipă

Pentru Olimpiada din 1932, organizatorii au decis să scoată fotbalul din schemă pentru că, pare-se, sportul care aprinsese spiritele în Europa nu era pe placul țării-gazdă, SUA. Aparent, lucrurile se așezau cum nu se poate mai bine. Încă din 1928, mai marii FIFA, în frunte cu Jules Rimet, au pus la cale un campionat mondial. Și iată că, doi ani mai târziu, Uruguay, dublă campioană olimpică – și în plină sărbătoare, căci în 1930 sărbătorea centenarul independenței –, găzduia primul Campionat Mondial de Fotbal. Era scump să treci Oceanul în acele vremuri, însă francezul a făcut ce-a făcut și a convins patru națiuni din Europa să participe: Belgia, Franța, Iugoslavia și... România. Lor li s-au alăturat șapte din America de Sud și două din America de Nord. România a debutat cu bine în prima ediție a CM: victorie împotriva peruanilor. Tot în acel meci s-a bifat o altă premieră: prima eliminare, fiind din tabăra formației sud-americane. Scurtă informație pentru cei care se ocupă de infrastructura sportivă din România: în acel moment, Montevideo avea trei stadioane, dintre care cel mai mare număra 90.000 de locuri. Uruguay a câștigat acasă primul trofeu al CM, în fața Argentinei. Și istoria continua să se scrie...

Patru ani mai târziu, cea de-a doua ediție se muta în Europa, în Italia, cu 16 echipe calificate – un număr-standard până în 1982, când s-a ajuns la 24. Începea să se contureze o tradiție: Italia, țara-gazdă, câștiga eventul și devenea prima țară europeană regină a lumii.

În 1938, fotbalul mondial defila în Franța. Gloanțele războiului începeau deja să se audă în cancelariile politice, așa că a fost o ediție cu boicoturi și retrageri – și o Germanie eliminată încă din prima fază. Se punctează și aici o premieră, prin gheata atacantului Ernest Willimowski, care a înscris patru goluri într-un singur meci, performanță ce avea să fie depășită abia în 1994, de către rusul Oleg Salenko.

Până în 1950, fotbalul, ca întreaga lume, nu avea să mai cunoască pacea, însă mult timp de atunci înainte sportul, în general, avea să stea în umbra politicului. Aproape fiecare ediție a fost marcată de un prostest, o retragere, un scandal. Fotbalul începea să capete particularități, fiecare țară să își contureze un stil anume. Cel mai frumos joc a trecut, în câteva decenii, de la The beautiful game al englezilor la Jogo bonito al brazilienilor. Iată cum, de aproape un veac, fotbalul a făcut pentru fiecare națiune încă o ladă de zestre – acolo sunt steagurile, stemele, tricourile de care nimeni nu uită niciodată și abia așteaptă, o dată la patru ani, să le scoată și să le poarte, imaginar sau nu. Și cât de trist este, când vine vremea, și lada tot închisă stă... de douăzeci de ani.

Fotbalul rămâne încoronat rege și asta e tot ce contează.