Printre funcționarii importanți din Ministerul de Externe se numără curierii diplomatici. Ei duc în siguranță valiza diplomatică cu corespondența oficială dintre ambasade și minister. Există ambasade în țări apropiate de Romania unde drumul durează cel mult o zi, dar există și ambasade aflate pe alte continente, unde drumul poate dura și o săptămână. Unul dinte curierii diplomatici de la începutul anilor ‘50 a fost juristul Nicolae Fotino, care a ajuns până în America de Sud.

“Eu am fost curier diplomatic. Numai Securitatea a excercitat munca de curier diplomatic! Eu, când am plecat curier diplomatic, am plecat pe vechea structură. Vechea structură era destul de inteligent făcută. Erau doi: unul era de la Serviciul Secret şi unul era diplomat, în general un tânăr diplomat. Eu sunt trimis în calitate de tânăr diplomat! Era, cred, o idee foarte bună, fiindcă te duci prin nu ştiu câte ambasade, le vezi, afli ce se întâmplă, cunoşti lumea întreagă, ceea ce cred că e foarte bine pentru unul care pătrunde în Ministerul de Externe. Pentru el sunt primii paşi.

Eu când am plecat curier…sunt chemat de Anuţa [Ana] Toma. Toată lumea pleca în curierat, deci îmi sosise și mie rândul. Asta se întâmpla în 1948… Îmi spune Anuţa Toma: “Acum tu pleci în curierat. Ai două posibilităţi, sunt doi curieri care trebuie să plece acum: unul pleacă Bucureşti – Budapesta, Paris – Bruxelles – Haga – poate – şi înapoi, iar celălalt pe ruta Bucureşti – Praga – Londra – New York – Washington – Rio de Janeiro – Buenos Aires şi înapoi. Pe care îl alegi?” Şi eu spun: “Bucureşti – Budapesta…” Anuţa Toma îmi spune: “Serios? Nu te tentează America?” “Nu!”, îi spun! Şi-mi spune: “Pot să ştiu şi eu de ce?” “Stiţi”… îi spun eu … “Vorbesc bine franţuzeşte, am copilărit la Paris. Eu vreau la Paris, vreau să trec prin Paris!” “A, ţi-e dor de cultura burgheză!” Și m-a dat pe uşă afară. Mi-am zis că am încurcat-o foarte rău ṣi vin în biroul meu…. lucram la Protocol. Şi ṣeful Protocolului, care era un om foarte drăguţ, generalul Zaharia, îmi spune “Ei, unde pleci?” “Cred că nicăieri”, i-am spus eu. “Cred că am încurcat-o cu Parisul! Am încurcat-o!” Și îi povestesc ceea ce s-a întâmplat. Și Zaharia îmi spune: “Dar de ce ai făcut asta ? Fiindcă ruta noi o definim! Dacă îmi spuneai că vrei să te duci la Paris, păi oriunde te duci, o poţi lua şi prin Paris! Unde e problema? În loc să mergi la Londra, mergi la Paris!” Eu nu ştiam că se poate manevra aşa. Şi ia el telefonul şi o sună pe Anuţa Toma şi-i spune: “Ştiţi, în legătură cu Fotino! Evident, el merge în America!” “Cum, merge în America? Ce, e nebun? Mie mi-a spus… abia mi-a explicat de ce nu merge în America!” “Ei, e tânăr, el îşi schimbă repede părerea!” Şi în sfârşit Anuţa Toma a acceptat până la urmă această chestiune şi eu am plecat. Şi am plecat cu un agent secret lângă mine, care era un oltean. Nu-mi aduc aminte numele lui, era din Craiova. El ştia toate limbile pământului. Nu cred că era din vechea gardă.

Era un om tânăr, cred că era un om format acum. Nu ştiu de unde ştia el atâtea limbi, cred că le învăţase singur, era un om cu totul special. Pe vremea aceea o călătorie de genul ăsta era o călătorie foarte complicată, fiindcă nu puteai, de pildă, să-ţi iei bilet Bucureşti-Buenos Aires! Îţi luai Bucureşti-Praga ṣi la Praga luai Praga-Paris şi la Paris luai Paris-New York, ş.a.m.d. ṣi vizele! Vizele cred că le ceream din Bucureşti, dar biletele de avion nu. Deci plecai cu o sumă de bani uriaşă la tine, bani lichizi, căci trebuia să plăteşti o groază … Eu am oroare de bani! Mi-e groază să lucrez cu bani, îmi displace foarte tare ṣi atuncea i-am spus ăstuia: “Uite, iei tu banii şi te ocupi de asta!” La care agentul mi-a răspuns: “Nu iau nici un ban! Asta e treaba dumitale, eu am altă treabă. Singura mea treabă e să te apăr pe dumneata, dacă eşti atacat. Încolo eu nu am nici o treabă! Bani, vize, asta e treaba dumitale!” I-am spus: “O să regreţi treaba asta!” Şi adevărul este că eu făceam socoteala în fiecare etapă din asta, dar nu-mi ieşeau niciodată banii. Ori aveam două-trei sute de dolari în plus, ori două-trei sute de dolari în minus, niciodată nu eram în regulă! El m-a ascultat cu pasivitate, eu speram că la un moment dat se enervează şi că la un moment dat preia el toată această chestiune. N-a luat-o nici la Paris. La Paris eram în întârziere şi am alergat după avion şi am uitat banii pe o masă, noroc că a venit un hamal după mine urlând: “Monsieur! Monsieur!” Nici atunci nu s-a speriat… Şi aşa am continuat tot drumul nostru. Dar el îşi luase o obligaţie: să nu cheltuiască un ban. Şi toţi banii, când se întorc, toată diurna lui adică, să o dea partidului. Şi ne-am întors până la urmă, numai că la Praga, unde am făcut eu ultima socoteală înainte de a ajunge acasă, îmi lipseau vreo 250 $! Mă trezec că el a fost foarte corect şi foarte drăguţ, mi-a dat el banii, din diurna lui. Mi-a acoperit toată lipsa mea, sacrificând tot ce vroia el să dea pentru partid. Dezastrul a fost la contabilitate, unde în loc să am 250 $ în minus, eu am avut 150 $ în plus, ceea ce pe mine m-a îmbolnăvit ; el a putut astfel să dea toţi banii partidului, iar eu – am dat şi eu, eu care avusesem de gând să cumpăr tot felul de lucruri. Aşa că a fost o tristeţe teribilă! Am făcut această călătorie şi am trecut prin ambasade unde am stat de vorbă… Asta era una din sarcinile mele ṣi nu ale agentului secret, să stau de vorbă cu oamenii, să întreb cum se simt, ce fac, care e atmosfera din ambasade… Şi nu era peste tot bine. Cum era un colectiv mai mare, cum lucrurile nu erau în regulă! Şi locul unde lucrurile erau cele mai în neregulă era la Washington, unde exista o zâzanie teribilă între membrii ambasadei. La întoarcerea din curierat a trebuit să fac un raport unde am spus aceste lucruri şi părerea mea asupra acestor situaţii, ceea ce nu era o idee bună fiindcă eu eram puşti şi nu pricepeam luptele şi loviturile sub centură într-un astfel de colectiv. Erau nişte lucruri greu de înţeles pentru mine. (….)

Pe drumul spre casă am ajuns la Paris. Aici am o întâlnire cu ambasadorul nostru de la Paris, Mihai Dragomirescu, profesor de Istoria Literaturii. Şi el mă invită la dejun “în doi”, fără deci agentul secret care mă însoţea de regulă peste tot. Şi acolo îmi spune: “Eu trec printr-un moment foarte greu, îmi fuge consilierul cultural!” “Cum adică? Ştiţi deja că fuge?” “Da, am informaţii că a pregătit totul ca să fugă!” “N-am ce face! Nici eu nu am o soluţie la problema asta, decât eventual că iau act ca să comunic la Bucureşti treaba asta”. Ceea ce şi fac în raportul meu, sesisez acest caz foarte grav, că la Paris consilierul cultural Andreescu, socotit la vremea aceea un ziarist de un oarecare renume, fuge… Or, uluirea este totală, fiindcă Adreescu vine la Bucureşti un timp. Şi [Grigore] Preoteasa [ministrul de externe] dă o masă la Capşa în cinstea lui! Eu, lucrând la Protocol, constat lucrurile astea cu uimire. După aceea constat că Andreescu este numit ambasador la Haga ṣi, după ṣase luni, Adreescu fuge! Cine mai pricepea ceva din treaba asta?!”

[Interviu realizat de Emilian Blînda, 1995]