Începând cu deceniul șase al secolului trecut, politica externă română a început să se îndepărteze de linia trasată de Moscova. Începută în ultimii ani de viață ai lui Dej, când politica externă era controlată de prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer, distanțarea de ruși a fost vizibilă mai ales în timpul lui Nicolae Ceaușescu. România nu a vrut să se rupă de blocul țărilor socialiste, să iasă din CAER și din Trataul de la Varșovia. România a dorit să aibă o libertate mai mare în politica sa. De aceea, relațiile cu celelalte țări socialiste – care ascultau de indicațiile Moscovei – au fost de multe ori tensionate, România fiind acuzată că nu este solidară cu ele. Martor al acestor tensiuni a fost diplomatul român Ion Datcu.

“Au existat tensiuni între delegaţia română şi delegaţiile unor ţări socialiste. Un exemplu. Am avut chiar confruntări în legătură cu ocuparea unor posturi la ONU. Printre metodele folosite de grupul ţărilor socialiste era de a ţine delegaţia română într-o oarecare “carantină” la ONU, ceea ce era foarte greu, să ştiţi – noi aveam relaţii bune cu toată lumea, mai ales cu ţările occidentale, cu ţările Lumii a Treia. În 1972-1973 s-au creat nişte organisme unde s-au discutat diferite probleme legate de viitorul ONU, pe baza, de fapt, a unor propuneri româneşti. În acest comitet era normal să facă parte România, pentru că noi am avut propuneri concrete, în timp ce sovieticii nici nu vroiau să discute.

Cele cinci Mari Puteri controlau practic totul de pe poziţia de membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Şi când s-a propus crearea unui Comitet pentru Carta ONU sovieticii au fost de acord. S-a făcut un comitet lărgit… Dar ideea era să-l manipuleze dinăuntru. Şi atunci prima chestiune a fost ca România să nu facă parte din acest comitet. Deci, din 140 de ţări care erau atunci la ONU, comitetul avea vreo 30 şi ceva de membri. Şi intrau Marile Puteri şi din fiecare grup de ţări câteva. Şi România era în afară. Era Bulgaria, era Ungaria, era Polonia. Noi nu eram. Şi atunci noi am avut o confruntare foarte dură, foarte dură în legătură cu dreptul nostru de a participa la Comitetul pentru Carta ONU. Confruntarea a fost numai cu socialiştii. Până la urmă noi am primit votul în Adunarea Generală.

Un alt exemplu: prin 1974 – 1975 Uniunea Sovietică şi ceilalți vecini ai noştri s-au opus ca România să fie membră nepermanentă a Consiliului de Securitate. A fost o confruntare care s-a dus până la Bucureşti și Moscova. În mod normal, sovieticii şi celelalte țări socialiste nu ar fi trebuit să se opună ca una din ţările socialiste să ocupe un asemenea post. Dar s-au opus cu atâta îndărătnicie, cu atâta ferocitate, nu pot să vă spun câte şedinţe am avut pe această temă… nu au vrut să accepte riscul prezenţei în Consiliul de Securitate – pentru doi ani – a unei ţări care nu răspundea obedient la ordinele Moscovei.”

[Interviu realizat de Emilian Blânda, 1994]