“Majoritatea adunărilor şi conferinţelor, Titulescu le-a pus în Elveţia.”

de Octavian Silivestru

Unul dintre cei mai importanți diplomați pe care i-a avut Romînia a fost Nicolae Titulescu (1882 – 1941). Diplomat, jurist, profesor universitar, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori ministru de externe, ministru plenipotențiar, președinte al Ligii Națiunilor. În această calitate, Nicolae Titulescu a încercat o apropiere de Uniunea Sovietică pentru a obţine recunoşterea apartenenţei Basarabiei la statul român. Datorită eforturilor depuse de Titulescu, în textul viitorului tratat româno-sovietic, parafat la 21 iulie 1936 de el şi de omologul său sovietic, Maxim Litvinov, partea sovietică a admis ca linie de demarcaţie între România şi Uniunea Sovietică să fie Nistrul. Înlăturarea lui Titulescu din fruntea diplomației române a dus la o răcire a relațiilor cu URSS, și tratul nu a mai fost semnat. Pe plan european, ca ministru plenipotențiar și ca președinte al Ligii Națiunilor, Nicolae Titulescu s-a bucurat de un enorm prestigiu, militând contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite la sfârșitul Primului Război Mondial, pentru respectarea egaltății tuturor statelor în relațiile internaționale. În activitatea sa diplomatică, Nicolae Titulescu a avut în preajma sa o serie de tineri pe care i-a pregătit și îndrumat. În Arhiva de istorie orală se păstrează înregistrate pe bandă audio câteva din amintirile lui Ion Igiroșianu – unul dintre colaboratorii pe care Nicolae Titulescu i-a avut la Geneva.

Titulescu si Iorga

“România era singura ţară din lume care avea o Legaţie pe lângă Societatea Naţiunilor. Şi acest lucru a fost acceptat de Guvernul elveţian, ca să-i facă o plăcere lui Titulescu. Pentru că Titulescu făcuse foarte multe lucruri pentru elveţieni: majoritatea adunărilor şi conferinţelor Titulescu le punea în Elveţia, ceea ce a pus dintr-o dată Geneva într-o lumină cu totul extraordinară.

Eu colaboram cu Titulescu, eu scriam, făceam şi gazetărie. Şi ţineam conferinţe. Și la Societatea Naţiunilor aveau nevoie de oameni care să fie informaţi despre relaţiile dintre state, să cunoască mulţi oameni, să aibă foarte multe legături. Adevărul este că la Geneva aveam foarte mult de lucru. La Legație era un domn pe care nu-l interesau toate lucrările [de la Societatea Națiunilor], el dătea dejunuri, dineuri, dar restul trebuia să le fac eu. Era “un om de lume” – cum s-ar spune. Toate rapoartele noi le făceam! El semna numai. Între diplomatul român de la Berna și diplomatul de la Geneva era o diferenţă. Cel de la Geneva era mai important pentru că era negociator. Cel de la Berna era un funcţionar. La Geneva trebuia să-ţi faci legături. La Geneva rolul diplomaţilor propriu-zişi a început să scadă. Pentru că au început să fie “informatori”, pentru că de discutat discutau şefii de stat între ei. Diplomaţii erau nişte “telegrafişti”, dacă vreţi, care trimiteau telegrame la Ministerul de Externe. Negocierile le făceau şefii de stat între ei. Un exemplu: când Titulescu a fost ambasador la Londra, nu era la Londra nici de doi ani, primul ministru britanic l-a rugat să intevină pe lângă președintele Franței ca să se întâlnescă. Titulescu a fost moderatorul întâlnirii, a arbitrat discuţia franco-engleză în atitudinea lor faţă de Germania. Au apelat la Titulescu pentru că ăştia mari nu voiau să se roage. Aceste lucruri nu se făcea prin ministere! Se făcea prin şefii guvernelor, sau prin personalităţi politice mari. Nu se făcea nimic scris. Toate lucrurile astea erau verbale, când se făceau. Pentru că astea nu se făceau în minister. Trebuia un intermediar, şi un intermediar cu foarte mare respect. Pentru că Titulescu fusese multă vreme ministru în Anglia, avea foarte mulţi prieteni… Francezii nu voiau să se roage de englezi, englezii nu voiau să se roage de francezi. Voiau să se aranjeze asta prin o terţă persoană. Deci, Titulescu a fost chemat la Londra ca să aranjeze această discuţie între Anglia şi Franţa. Şi toate lucrurile astea au fost făcute verbal. (…)”

[Interiu realizat de Mariana Conovici, Nicolae Fotino, 1997]