După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1859, ca domn al Principatelor Unite, printre măsurile de modernizare a statului s-a înscris şi organizarea Ministerului Afacerilor Străine. Astfel, prin Decretul Domnesc nr. 168 din 27 iulie 1862 semnat de Alexandru Ioan Cuza, s-a înfiinţat Departamentul Trebilor Străine şi de Stat.

La început, corpul diplomatic a fost format mai ales din personalităţi care, prin contacte personale şi de familie în lumea diplomatică şi politică europeană, puteau face cunoscute dezideratele românilor. Politica externă a fost susţinută după modelul occidental de un corp diplomatic profesionalizat, cu studii la marile universități ale Europei. La sfârşitul sec XIX şi începutul sec XX principalul obiectiv al diplomaţiei române a fost unirea tuturor regiunilor locuite de români şi realizarea României Mari. În perioada interbelică, principalul obiectivul al politicii externe române a fost recunoaşterea de către toţi vecinii a frontierelor României Mari. În aceste demersuri, un rol covârşitor la avut Nicolae Titulescu. În tratativelele sale, Nicolae Titulescu a încercat o apropiere de Uniunea Sovietică pentru a obţine recunoşterea apartenenţei Basarabiei la statul român. Datorită eforturilor depuse de Titulescu, în textul viitorului tratat româno-sovietic, parafat la 21 iulie 1936, de el şi de omologul său sovietic, Maxim Litvinov, partea sovietică a admis ca linie de demarcaţie între România şi Uniunea Sovietică să fie Nistrul. Dar, înlăturarea lui Titulescu din fruntea Ministerului de Externe şi de la Societatea Naţiunilor a însemnat întreruperea tratativelor cu Uniunea Sovietică. Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a schimbat situația politică și militară din Europa: Cehoslovacia a fost ocupată de Germania, Polonia a fost împărțită de Germania și URSS, Franța a fost învinsă și ocupată de trupele germane, în timp ce Anglia lupta pentru propria supraviețuire.

În această nouă situație, România s-a aliat cu Germania în speranța că la sfârșitul războiului vom primi teritoriile ocupate de URSS în 1940 (Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța). După un început victorios, unitățile germane au fost oprite de sovietici pe linia Leningrad – Moscova – Stalingrad. Trupele române au suferit pierderi mari la Stalingrad și în Crimeea. Intrarea SUA în război a înclinat definitiv balanța în favoarea Aliaților (SUA; Anglia, URSS). Începând cu anul 1943, unii diplomaţi români, sub influenţa lui Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu au început tatonări cu puterile aliate pentru scoaterea României din război şi pentru a evita ocuparea țării de Armata Roșie. S-au purtat tratative cu Aliații la Cairo și la Stockholm fără să se ajungă la un rezultat. Ocuparea României de către trupele sovietice şi acordurile Aliaţior de la Ialta au pecetluit soarta României pentru deceniile care au urmat: România a intrat în zona de influență sovietică. S-a trecut la comunizarea țării. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Tătărăscu a fost eliminată din guvern, iar ministrul Afacerilor Străine a devenit Ana Pauker, secretară a Comitetului Central a Partidului Comunist Român, venită de la Moscova odată cu trupele sovietice. Toți diplomații și funcționarii Ministerului de Externe au fost concediați. În locul lor au fost aduși muncitori, fără pregătire, dar cu dosar politic bun. S-a înființat o școală unde noile cadre au fost pregătite. Rezultatele au fost dezastruase: nu cunoșteau limbi străine, nu aveau noțiuni de politologie.

Apoi s-a hotărât trimiterea tinerilor diplomați în URSS pentru pregătirea lor. După un timp s-a renunțat și la această variantă, hotărându-se ca tineri absolvenți ai unor universități din țară să fie trimiși în Occident pentru a se specializa în științe politice și relații internaționale. Această metodă a fost un succes, rezultând un corp diplomatic bine pregătit profesional. Treptat, după 1956, conducătorii Partidului Comunist Român au început să se distanţeze de linia trasată de Uniunea Sovietică. Deschiderea către Occident a fost graduală şi s-a realizat sub forma schimburilor culturale şi ştiinţifice cu trei dintre partenerii tradiţionali ai României: Franţa, Marea Britanie, SUA. Apoi, România a fost primul stat socialist care a recunoscut RFG. În acelaşi timp, diplomaţia română a realizat o apropiere de China. Eforturile conducerii comuniste de la Bucureşti au avut ca rezultat creşterea interesului occidental pentru acţiunile sale. Prin acţiunile sale de promovare a unei politici externe proprii, conducerea de la Bucureşti a urmărit distanţarea şi nu ruptura de Moscova. România a continuat să rămână membră a Tratatului militar de la Varşovia (Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală) şi a CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).

În săptămânile următoare veţi putea citi câteva dintre mărturiile unor diplomaţi care au vorbit despre momente din istoria diplomației române. Sunt pagini uitate sau mai puțin cunoscute. Sunt pagini trăite de diplomații noștri aflați în țară sau la post în străinătate.