Ascensiunea și căderea lui Prigojin este cel mai recent exemplu a ceea ce se întâmplă atunci când un conducător din Moscova se teme de puterea subalternilor militari, scrie istoricul britanic Simon Sebag Montefiore într-un eseu apărut în revista „Foreign Policy”

Scurta revoltă a șefului grupării paramilitare Wagner împotriva patronului său, Vladimir Putin, și întorsăturile bizare de situație de la oprirea ei, cu ajutorul unui alt curtean de la palat, Alexandr Lukașenko, este revelatoare pentru funcționarea regimurilor autocrate din Rusia – încă de la fondarea statului modern rus. În mod tipic, acestea au în centru un despot și gașca sa de acoliți din rândurile armatei, elitei sau milițiilor care fac parte din facțiuni diferite și își împart puterea.

Revolte precum cea a lui Evgheni Prigojin, un confident apropiat și un protejat, dezvăluie problema regimurilor autocrate: în lipsa opoziției, sunt un teren pentru comploturi, de altfel singura cale prin care poate fi zguduit sistemul, prin proteste sau răsturnare.

În mod specific, la nivel politic, rebeliunea ilustrează presiunea din partea naționaliștilor imperialiști care militează pentru un război mai sângeros în Ucraina.

Dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare însă, reprezintă atingerea unui stadiu în care încep să apară fisurile unui sistem în care acoliții se întorc unii împotriva altora. De altfel așa a funcționat mereu sistemul – de la țari la dictatorii fioroși ai Rusiei și până la președinți.

Putin, trădat de unul dintre cei mai loiali locotenenți

Trădarea lui Prigojin, unul dintre cei mai loiali și brutali locotenenți, recunoscută ca atare de Putin, este o problemă pentru un regim extrem de centralizat care preferă loialitatea în fața competenței.

Prigojin era un outsider, dar unul creat de sistem și necesar acestuia– de o loialitate oarbă și mai eficient decât mulți generali, revolta lui este o pierdere.

Putin și-a ales favoriții dintre prietenii din copilărie sau, în cazul lui Prigojin, dintre cunoștințele pe care și le-a făcut la începutul carierei sale politice, în Sankt Petersburg. Chiar dacă președintele rus nu este cunoscut pentru caracterul sentimental, totuși este cert că lui Putin nu-i este ușor să renunțe sau să elimine acest fel de personaje.

Probabil că este unul dintre motivele întrevederii extraordinare pe care a avut-o cu șeful Wagner după ce acesta a oprit rebeliunea sau pentru care acesta e încă în viață.

Un alt motiv este războiul și rolul deloc neînsemnat jucat de Prigojin, precum și relațiile apropiate și primejdioase pe care le cunoaștem din istorie că s-au stabilit mereu între conducătorii ruși și curtenii lor apropiați.

Astfel, povestea bizară a complotului șefului Wagner poate fi înțeleasă cel mai bine prin prisma conexiunii pe care o au țarii mai vechi sau mai noi cu liderii lor militari.

Încă din secolul XVIII, conducătorii ruși s-au străduit să împace două sarcini vitale de care le-a atârnat soarta: să fie comandanții supremi capabili de victorii și, simultan, să fie organele de securitate vigilente care să răspundă unei potențiale lipse de loialitate și trădări fatale din rândurile armatei.

Putin și-a dovedit din plin nepriceperea în chestiunile militare atât în planificarea invaziei, cât și în deciziile pe care le-a luat ulterior privitor la numiri și demiteri ale generalilor. Intervenția lui a fost extrem de costisitoare pentru armata rusă.

Povara imperiului

La fel ca și predecesorii săi, Putin este convins că are o misiune și o datorie de a lua deciziile esențiale privind câmpul de luptă – este o convingere adânc întipărită, făcând parte chiar din mitul fondator al regimului lui Putin și avându-și rădăcini chiar mai adânci, poate chiar odată cu crearea Rusiei moderne. De fapt, ilustrează aspirația lui Putin de a fi simultan un stăpân absolut și comandantul suprem al armatei care a cucerit Crimeea, Ucraina și astfel a refăcut imperiul rus.

Aceste deziderate își au obârșia în carta fondatoare a autocrației ruse moderne. În 1613, înainte de ascensiunea la putere a dinastiei Romanov, Rusia era un principat eșuat, Marele Ducat al Moscovei, după ce a fost ciopârțit de vecini: Suedia, Polonia, și hanatul tătar, care a domnit asupra sudului Ucrainei și Crimeei.

A fost prima din trio-ul de convulsii traumatice care au motivat resurgența autocrației în Rusia: celelalte două fiind Războiul Civil (1918-20) și umilințele din anii '90. Dinastia Romanov și-a instalat primul țar – un adolescent bolnăvicios – promițând refacerea regatului și alungarea invadatorilor.

Pe măsură ce au repurtat succese în misiunea lor, trecând la cuceriri militare, Romanovii au început să dezvolte serios capacitățile de luptă. Al treilea țar Romanov, Petru cel Mare, a dus lucrurile la alt nivel: a îmbrăcat uniforma militară și a stabilit în detaliu toate necesitățile militare –atacându-i atât pe otomani și pe tătarii din sudul Ucrainei, cât și pe suedezi în nord.

După o primă înfrângere și confruntat cu invazia suedezilor, a reformat armata și apoi a condus-o chiar el în luptă, ieșind învingător în bătălia de la Poltava (1709). Cu toate că nu a fost un geniu militar, el suferind înfrângeri aproape catastrofale, a reușit totuși să obțină victorii împotriva suedezilor, să îi cucerească pe baltici, să fondeze orașul Sankt Petersburg și să creeze o flotă rusă. Și-a marcat victoriile revendicând titlul de împărat, sau comandant, și punând numele noului său imperiu: Roosia.

Rusia a fost fondată ca un imperiu expansionist : țarii și-au asumat rolul de cuceritori. De la Petru cel Mare încoace, toți conducătorii Rusiei au aspirat să devină comandanți în război, ocupându-se personal de toate aspectele militare – mergând până la a lupta ei înșiși și a instrui soldați. Dar această misiune plină de vanitate și aducătoare de glorie personală este o sabie cu două tăișuri: pe cât de vitală pentru păstrarea puterii, pe atât de catastrofală în caz de eșec.

Succesorii lui Petru au urmat tradiția cu mai mult sau mai puțin succes, uneori aducând Rusia în pragul unor tulburări catastrofale, iar aceasta nu s-a stins până azi. Unii dintre ei au făcut-o prin interpuși favoriți precum Ecaterina cea Mare: amantul și partenerul ei, Prințul Potemkin, a reușit cucerirea de noi teritorii – sudul Ucrainei și Crimeea - precum și câștigarea protectoratului asupra Georgiei. Nepotul său, Alexandru I (1801-1825), după ce s-a făcut de râs în fața armatei lui Napoleon la Austerlitz, s-a văzut nevoit să predea comanda popularului general Mihail Kutuzov.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Stalin a controlat fiecare aspect al războiului sovietic împotriva lui Hitler, și a pierdut milioane de oameni, mulți din pricina ignoranței sale militare, până să ajungă într-un final la Berlin.

Victoria sa din 1945 a asigurat supraviețuirea Uniunii Sovietice pentru încă 40 de ani și a dat imbold ambițiilor militare ale conducătorilor de după el.

Obiectivul aproape imposibil al lui Putin

După destrămarea percepută drept umilitoare a superputerii sovietice - și pierderea a 14 foste teritorii imperiale rusești reconstituite ca republici sovietice - Putin a pus din nou accentul asupra succesului militar. Regimul său a ajuns până în punctul în care să-și legitimeze războiul revendicând prestigiul victoriei sovietice din 1945, cu Putin în poziția de comandant suprem. Cu victorii minore în Cecenia, Georgia și Siria, și căutând să-și confirme o viziune mai grandioasă despre sine din punct de vedere militar, Putin și-a fixat însă un obiectiv extrem de greu de atins – iar prețul eșecurilor și al impasului în războiul său neprovocat ucrainean a făcut ca securitatea regimului să fie la fel de importantă ca victoria militară - sau chiar mai importantă, notează istoricul britanic Simon Sebag Montefiore.

Revolta Wagner și precedentele istorice

Revolta miliției Wagner are precedente istorice: în 1698, Petru cel Mare a zdrobit o revoltă a unei forțe de muschetari ai Kremlinului, prilej cu care și-a creat propriile gărzi. Acestea au avut puterea de-a lungul anilor de a-și impune proprii candidați și ulterior de a pune la cale puciuri împotriva țarilor (1741, 1762 și 1801).

Mai târziu, țarii au înființat organe secrete de poliție menite să le prevină, dar generalii au rămas suficient de puternici încât să-i poată obliga să abdice.

Conducătorii moderni ai Rusiei au moștenit această neîncredere în generali lor, temerea lor fiind că aceștia ar putea pune bazele unui un regim militar de tip napoleonian cu sprijin popular: este motivul pentru care, pentru a-i supraveghea și înfricoșa, au înființat comisariate politice și secții militare speciale în cadrul noilor lor organe de securitate, Ceka, NKVD, KGB și FSB-ul de astăzi.

în 1937, Stalin a executat peste 40.000 de ofițeri și trei dintre cei cinci mareșali, inclusiv doi dintre cei mai străluciți, Mihail Tukașevski și Vasili Bliuher, care au fost torturați și uciși cu sălbăticie. În locul lor, a promovat acoliții inepți din perioada războiului civil, în frunte cu mareșalii Kliment Voroșilov și Grigori Kulik.

Abia mai târziu, despotul sovietic i-a înlocuit pe acești incompetenți cu mareșalul Gheorghi Jukov, fost șef al Statului Major și ministru al apărării, dar teroarea militară a continuat: șeful poliției secrete, Lavrenti Beria, avea mână liberă să cerceteze și să aresteze generali. Simultan, punea bazele unor forțe militare speciale ale NKVD – propria sa gardă pretoriană.

După război, Stalin l-a retrogradat pe Jukov, în timp ce promova în mod deliberat la rangul de militari niște funcționari politici. După victoria de la Stalingrad, Stalin nu a mai apărut niciodată în public fără uniforma de mareșal. La moartea lui Stalin, Jukov a întors situația împotriva poliției secrete susținând arestarea - și ulterior, executarea lui Beria - de către Nikita Hrușciov.

Dar Hrușciov, deși susținut în mai multe rânduri de Jukov, se temea de el, drept dovadă că l-a concediat, acuzându-l de bonapartism.

În anii '90, președintele Boris Elțîn, al cărui prestigiu a fost distrus atunci când marea armată rusă a fost învinsă de ceceni în Groznîi, a fost nevoit să apeleze temporar la un parașutist mult prea influent politic, generalul Alexander Lebed, care avea să candideze împotriva sa la alegerile din 1996. Lebed a fost și el acuzat de bonapartism și demis.

Cât despre Putin, acesta i-a promovat pe Serghei Șoigu, actualul ministru al apărării, și pe Valeri Gherasimov, versiunea de azi a acoliților inepți ai lui Stalin.

Conducătorii ruși se simt obligați să guverneze într-o stare perpetuă de vigilență feroce, acordând o atenție maximă securității personale, notează istoricul britanic. Nu numai Stalin și-a epurat și schimbat în mod constant personalul din domeniul securității, menținând întotdeauna securitatea personală sub controlul său, ci și succesorii săi - până și Elțîn. Putin a luat aminte la aceste lecții – și nu numai, el inspirându-se și din pățaniile altor dictatori.

Putin l-a promovat recent pe fostul său bodyguard, Viktor Zolotov, la comanda uriașei Gărzi Naționale (Rosgvardia), care reprezintă scutul său împotriva amenințărilor militare. În același timp, eșecul armatei sale de a cuceri Kievul sau Odesa și de a menține Hersonul a dezvăluit incompetența crasă a liderilor săi militari.

Dilemele lui Putin

„Întregul sistem al lui Putin, unul nu foarte diferit de cel al țarilor și al secretarilor generali de dinaintea lui, seamănă cu o curte în care magnații sunt recompensați și promovați, apoi asmuțiți unii împotriva altora. Conducătorul este arbitrul suprem. Chiar dacă despoții ruși prețuiesc și răsplătesc loialitatea mai presus de orice altă calitate, totodată, apreciază și promovează competența.

Orice conducător rus trebuie să se confrunte cu faptul că birocrații lor sunt adesea mult prea precauți, corupți și incapabili de inițiativă. Pentru a duce lucrurile la capăt, conducătorii apelează la favoriți energici, foști outsideri care devin persoane din interiorul intimității împuternicite să exercite presiuni asupra elitelor. Aici a intrat în scenă Prigojin.

Favoriții au tendința de a-i oglindi pe conducătorii pe care îi servesc: Prințul lui Petru, Alexander Menșikov, era la fel de brutal și dinamic ca și stăpânul său; Potemkin al Ecaterinei, aceeași îmbinare de iluminare, imperiu și viziune ca și ea. Alexandru I, deziluzionat de visele liberale ale tinereții sale, a promovat un militar brutal - generalul Alexei Arakceeev- drept adjunctul său eficient; acestuia găsea o plăcere deosebită în spune: «Eu sunt prietenul țarului, iar plângerile împotriva mea pot fi făcute doar lui Dumnezeu». Grigori Rasputin al lui Nicolae al II-lea a oglindit slăbiciunea și misticismul țarului său.

Prigojin reflectă și el firea lui Putin - dar el a fost, în pofida dosarelor sale penale, ascensiunii sale în domeniul cateringului și naturii sale brutale, un om al acțiunii: când Putin a vrut să creeze ferme de troli pentru a submina democrațiile occidentale, Prigojin a făcut treaba; când a vrut o forță militară clandestină și ieftină, Prigojin a creat Grupul Wagner, care a contribuit la obținerea victoriei în Siria și a promovat interesele rusești în Africa.

Când Putin a luat decizia nefericită de a ataca Ucraina, Prigojin a îmbrățișat cu entuziasm războiul și, făcându-i de rușine pe birocrații venali și pe plimbătorii de hârtii militare Șoigu și Gherasimov, a modelat Wagner ca forță de asalt. Promovarea unei unități independente și a liderului său a fost în sine un semn de slăbiciune a statului - și de lipsă de încredere în propria armată.

Incapacitatea de a promova un general eficient pentru a lupta în războiul din Ucraina este una dintre cele mai flagrante scăpări ale lui Putin. Într-adevăr, una dintre principalele îndatoriri ale liderului de război este de a selecta generalii care pot obține victorii și de a-i înlătura pe cei incapabili de asta. Chiar și Stalin, după multe înfrângeri, l-a susținut pe Jukov și pe alți generali talentați. Putin fie nu l-a găsit niciodată pe acel general talentat, fie, mult mai probabil, se teme atât de mult de un astfel de general încât a preferat impasul în fața unei victorii obținute de altcineva considerând-o potențial mai periculoasă pentru el. Generalul Serghei Surovikin, de pildă, a fost promovat în funcția de comandant în Ucraina, apoi a fost înlăturat.

Temându-se că un general rival de succes ar putea oferi un lider alternativ în jurul căruia să se adune curtenii săi, Putin l-a împuternicit în schimb pe Prigojin să se promoveze și să atace ierarhia militară ca fiind leneșă și coruptă, în timp ce urma modelul batalioanelor penale ale lui Stalin din al Doilea Război Mondial, recrutând criminali din închisorile rusești; Prigojin și-a etalat devotamentul față de patrie, dispunând execuția dezertorilor cu un baros. Călit și însângerat de bătăliile crude de la Bahmut și din alte părți și, probabil, eliberat de constrângeri din cauza unei lupte cu cancerul, Prigojin a început să se creadă un paladin rus înrobit de lașii de birou și de un autocrat slăbit.

Putin este acum prizonierul dilemei despotului în rolul dublu de comandant suprem și santinelă.

Prigojin îndeplinea un rol clasic de intimidare a comandamentului militar, dar, spre deosebire de Beria al lui Stalin, acest amator militar feroce și guraliv câștiga, de asemenea, admirația unor generali, posibil inclusiv a lui Surovikin.

Dar, în cele din urmă, era puțin probabil ca Putin să aleagă un condottiero (căpitan al mercenarilor-n.red) amator și mica sa forță de wagneriți în detrimentul uriașei armate ruse. Alegerea lui avea să fie negreșit armata. Ceea ce a și făcut, permițându-le oficialilor săi să taie muniția și bugetul grupării Wagner. Doar că Putin nu și-a îndeplinit rolul esențial de a-și echilibra magnații, refuzând aparent să vorbească cu Prigojin - care a recurs la măsuri disperate.

Putin se află acum în situația de a fi captivul enigmei despotului în rolul dublu de comandant suprem și santinelă de securitate. Visul său de măreție imperială a devenit o capcană fatală. Slăbiciunea lui din acest moment înseamnă că orice retragere de la comandă ar putea duce la o hemoragie de putere.

Fiecare autocrat concurează cu fantomele aurite și titanice ale cuceritorilor din trecut. În 1945, când ambasadorul american în Uniunea Sovietică, Averell Harriman, l-a felicitat pe Stalin pentru cucerirea Berlinului, dictatorul a răspuns: «Da, dar Alexandru a cucerit Parisul». Or, Putin nu a putut menține Hersonul.

Puțini autocrați pot fi Petru sau Stalin, dar Putin visează la astfel de victorii. Dilema sa - incapacitatea unui țar de a-și echilibra rolurile de comandant militar și supraviețuitor politic - este, de asemenea, tragedia Ucrainei. Atunci când dictatorii aspiră la imperiu, mulți nevinovați sângerează; când eșuează, ei trag după ei popoare nevinovate”, conchide istoricul britanic Simon Sebag Montefiore într-un eseu apărut în revista Foreign Policy.