În urma articolului "Mugur Isărescu, ofiţer deplin conspirat. Reţeaua DIE de la Institutul de Economie Mondială", publicat luni, 13 martie, Eugen Dijmărescu, fost ministru și fost viceguvernator al Băncii Naționale, a trimis pe adresa redacției PressOne  un e-mail intitulat "Precizări necesare".

Dijmărescu nu neagă categoric faptul că ar fi fost recrutat de Securitate în 1971 şi nici nu contestă explicit faptul că a fost ofiţer acoperit, ci oferă detalii circumstanţiale:

"Lucrând într-un institut al cărui profil era strict legat de ceea ce se întâmpla în economia internațională, era obligatoriu, în condițiile legilor de atunci, ca toate contactele pe care le aveam cu cercetători, analiști, diplomați sau ziariști străini să facă obiectul unor informări pe care le înaintam către conducerea instituției și, la cerere, ofițerului din serviciile de securitate care avea birou în clădirea institutului".

El respinge acuzaţia că angajaţii institutului, în general, erau implicaţi în acţiuni de spionaj:

"Resping acuzația că salariații institutului întreprindeau acte cu caracter de spionaj pe lângă cetățeni străini, ambasade străine sau alte instituții și o consider rău intenționată".

O altă chestiune neclară din precizările lui Eugen Dijmărescu este reluarea ideii că au existat două Institute de Economie Mondială, cu aceeași denumire, unul al Securităţii, şi unul civil.

Această teză a mai fost vehiculată în presă de foşti angajaţi ai IEM, care au încercat să se distanţeze de instituţia care funcţiona ca acoperire pentru Direcţia de Informaţii Externe/Centrul de Informaţii Externe a/al Securităţii:

"Eu și mulți din colegii mei aveam bănuiala existenței unui institut paralel, cu același nume, pentru care angajații permanenți ai IEM erau folosiți drept acoperire".

Fostul ministru recunoaște că a avut nume conspirativ, dar susţine că, pentru a colabora cu Securitatea, trebuia să aibă acceptul superiorilor şi al conducerii organizației de partid din institut.

Dijmărescu recunoaşte inclusiv faptul că a dat note la Securitate, dar: "Nici mie și probabil nici altor colegi nu ne-a plăcut să dăm referințe despre ceilalți".

Acesta mai susţine că nu i se pare "onest" faptul că autorii articolelor despre Institutul de Economie Mondială "sunt părtinitori, dând credit exclusiv dosarelor securității".

În lipsa unor mărturii ample ale celor care au lucrat la Institutul de Economie Mondială, cercetătorilor și ziariștilor care vor să reconstituie episoade ale istoriei recente nu le rămâne decât să studieze documentele existente în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Securităţii.

Redăm mai jos textul scris Eugen Dijmărescu, colegul lui Mugur Isărescu, pe blogul lui :

„În legătură cu presupunerile și acuzațiile care se aduc la adresa mea privind așa-zisa calitate de ofițer al organelor de securitate pe care aș fi avut-o în cadrul Institutului de Economie Mondială, doresc să fac următoarele precizări:

1.       Anul 1966, în care am dat eu admiterea la facultatea de comerț exterior,  a fost primul în care susținerea examenului de admitere nu mai era condiționată de un dosar aprobat anterior. După terminarea studiilor universitare am ales repartiția la Institutul pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaționale (actual IEM) deoarece era dorința mea să-mi continui studiile pentru teza de doctorat, biblioteca institutului fiind un criteriu important în această decizie. În această bibliotecă m-am format ca cercetător în domeniul economiei de piață. Nu a existat nicio altă imixtiune. Sunt false afirmațiile că absolvenții facultății de comerț exterior trebuiau să facă un stagiu inițial de doi ani în provincie,  întreprinderile cu profil de comerț exterior fiind precumpănitor localizate în București, excepție făcând doar trei, în Constanța, Brașov și Galați.

2.       Lucrând într-un institut al cărui profil era strict legat de ceea ce se întâmpla în economia internațională, era obligatoriu, în condițiile legilor de atunci, ca toate contactele pe care le aveam cu cercetători, analiști,  diplomați sau ziariști străini să facă obiectul unor informări pe care le înaintam către conducerea instituției și, la cerere, ofițerului din serviciile de securitate care avea birou în clădirea institutului. Resping acuzația că salariații institutului întreprindeau acte cu caracter de spionaj pe lângă cetățeni străini, ambasade străine sau alte instituții și o consider rău intenționată. Faptul că despre institut s-a întocmit un dosar sau mai multe de către diferite aripi ale securității este un lucru pe care, ca angajat al institutului, nu l-am cunoscut. Am mai afirmat că eu și mulți din colegii mei aveam bănuiala existenței unui institut paralel, cu același nume, pentru care angajații permanenți ai IEM erau folosiți drept acoperire. Apreciez efortul celor care au cercetat și mi-au confirmat bănuiala. Adaug faptul că în timp ce Oficiul pentru Studierea Dezvoltării Economiei Mondiale (care ulterior a fost asimilat tot cu numele de IEM) era un organism bugetar (fapt scos la iveală de presă), IEM lucra în regim de autofinanțare și, pentru ca beneficiarii să accepte lucrările și să le plătească, cercetătorii IEM trebuiau să depună eforturi serioase. Un alt aspect care confirmă cele de mai sus este faptul că, potrivit dezvăluirilor actuale ale presei, față de numărul de 150-170 de persoane pe care l-ar fi avut întregul IEM, noi, cei care lucram zi de zi în Bd.  Republicii 12, eram doar în jur de 80. Ceilalți, care foloseau legitimații similare cu ale noastre (și poate nu numai), erau la altă sau alte adrese! Dintre aceia se selectau, probabil, cei care treceau meteoric prin institut (nu mai mult de 2-3 luni) înainte de a-și lua în primire posturi în străinătate.

3.       Colaborarea mea cu securitatea era rezultatul unei reuniuni în patru: eu, ofițerul de securitate care răspundea de institut, directorul institutului (Costin Murgescu) și secretarul organizației PCR București (Barbu Petrescu). Ca membru în biroul organizației de partid din institut, nu puteam, conform legilor în vigoare, să am vreo formă de colaborare cu organele securității fără acordul conducerii instituției și al organului de partid coordonator, deci nu aveam cum să desfășor vreo activitate conspirativă, secretă sau care să nu fie încuviințată de superiorii mei, chiar dacă mi se dăduse și mie un nume conspirativ. Nu am avut nici o legătură cu Paul Niculescu Mizil sau Ion Gheorghe Maurer (menționați de presă), după cum punerea numelui meu pe liste ale unor rețele asociate cu IEM nu s-a făcut vreodată cu știința mea.

4.       Nici mie și probabil nici altor colegi, nu ne-a plăcut să dăm referințe despre ceilalți, dar am făcut-o pentru că ni se cerea și pentru că sistemul de atunci prevedea că pentru obținerea vizei interne (obligatorie și premergătoare vizei acordate de o ambasadă sau consulat străin) era nevoie de obținerea unor bune caracterizări. Astăzi acest lucru pare o aberație, dar noi am trăit cu asemenea încorsetări.

5.       În ce mă privește, pot să afirm că după decembrie 1989 n-am mai văzut pe nimeni dintre foștii ofițeri de securitate care s-au perindat pe la institut și nu m-a căutat nimeni din vechile sau noile servicii de informații. Toate deciziile mi-au aparținut și nu am fost niciodată condiționat de altcineva decât de guvernul și parlamentul României . Cred că împreună cu alți colegi ai mei am contribuit la cotitura radicală a economiei și societății românești, către Vest, către proprietatea privată, către o piață deschisă și concurențială, către normalitate. Am făcut asta cu entuziasm, înfruntând multe împotriviri. Privind în ansamblu discuția despre Institutul de Economie Mondială, mi se pare  că ea ocolește, totuși, întrebarea cheie: au contribuit oamenii din IEM la trecerea României la economia de piață și, prin aceasta, la recâștigarea democrației?

6.       Nu mi se pare onest că autorii diverselor materiale publicate despre Institutul de Economie Mondială și despre unii dintre cercetătorii săi sunt părtinitori, dând credit exclusiv dosarelor securității, fără a încerca să afle care a fost de fapt activitatea de cercetare a celor din IEM, ce au cuprins studiile elaborate și de ce se înverșunau aceștia să convingă că drumul pe care România trebuia să meargă este cel de acum. Etica ar trebui să primeze căutării de senzațional! (Poate că cei care s-au grăbit să mă numească ”ofițer” mă ajută să găsesc dosarul pe care să-l pot folosi la calculul pensiei!)

7.       Luând exemplul altor state, cu democrație consolidată (spre care cred că tindem), cei care au suspiciunea că Institutul de Economie Mondială și foștii lui cercetători ar fi acționat împotriva statului, ordinii de drept și libertății cetățenilor (atât în perioada petrecută în IEM, cât și după), ar trebui să solicite comisiilor ce control al SRI și SIE să audieze reprezentanții IEM și pe cei ai serviciilor de informații care au controlat activitatea institutului pentru a oferi opiniei publice o clarificare, pe care de mult timp noi, cei din IEM, o considerăm necesară.

Martie 2017”

IEM, instituție a spionajului ceaușist

PressOne a publicat în exclusivitate, luni, 13 martie, povestea recrutării de către Securitate a lui Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României.

Surse din fosta Direcţie de Informaţii Externe (DIE), cum s-a numit serviciul de spionaj extern până în 1978, susţin că guvernatorul Mugur Isărescu şi Eugen Dijmărescu, fost viceguvernator al BNR, ar fi fost ofiţeri acoperiţi în cadrul Institutului de Economie Mondială (IEM).

Cei doi ar fi fost recrutaţi la absolvirea facultăţii, în 1971, fiind angajaţi imediat la IEM.

Documente inedite aflate în arhiva CNSAS demonstrează într-o manieră categorică faptul că IEM a funcţionat ca una dintre instituţiile deplin conspirate ale spionajului extern ceauşist.

În cadrul IEM funcţiona şi o divizie specială, folosită pentru legendarea şi trimiterea în străinătate a unor ofiţeri acoperiţi, căreia i s-a dat numele de "Grupul Operativ Negoiu".

De-a lungul timpului, Departamentul Securităţii Statului a deschis cel puţin trei dosare care au vizat Institutul de Economie Mondială, aşa cum reiese din documentele de la CNSAS.

Două dintre dosare au fost deschise de UM 0544 (Centrul de Informaţii Externe), fiind axate pe probleme de contrainformaţii, iar cel de-al treilea a fost deschis de Direcţia a III-a de Constraspionaj a Securităţii şi viza acţiuni de contraspionaj.

Documentele arată că, din aproximativ 170 de angajaţi ai Institutului, mai mult de o treime – circa 60 în anul 1979 – erau ofiţeri acoperiţi ai UM 0544.

Ziarul România liberă a prezentat săptămâna trecută o serie de documente din care reiese că, pe vremea când au lucrat la Institutul de Economie Mondială, Mugur Isărescu a semnat note informative sub numele de cod "Manole", iar Eugen Dijmărescu, sub numele de cod "Dima".
 
 Cine este Eugen Dijmărescu

Eugen Dijmărescu (69 de ani) s-a pensionat în decembrie 2016 din funcţia de director general al Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare, funcție pe care o deţinuse începând din 2009.

După Revoluție, în perioada ianuarie-martie 1990, a fost director la Institutul de Economie Mondială.

Apoi a fost de mai multe ori ministru: ministru însărcinat cu Orientarea Economică (1990), ministru al Economiei și Finanțelor (aprilie-septembrie 1991), ministru delegat pentru Comerţ (2003-2004). A fost deputat FSN (1990-1992) şi senator PD (1992-1994).

În 1994 s-a retras din politică după ce a fost numit ambasador al României în Japonia, poziţie ocupată până în 1999. Între 2004 şi 2009 a fost viceguvernator al Băncii Naționale a României.

Distribuie Distribuie Comentarii