Andrew Neil, un jurnalist britanic experimentat și fost editor al „London Sunday Times”, scoate la iveală detalii necunoscute despre accidentul de mașină din 1997 în care au murit Prințesa Diana și Dodi Al-Fayed . Mohamed Al Fayed, tatăl lui Dodi și un proeminent om de afaceri egiptean, i-ar fi făcut confidențe lui Neil imediat după accident, exprimându-și regretul profund și învinovățindu-se pentru evenimentele tragice care au avut loc.

Relația dintre Dodi Al-Fayed și Prințesa Diana a ținut prima pagină a ziarelor după despărțirea ei de Prințul Charles, înainte ca cei doi să-și piardă viețile într-un accident de mașină într-un pasaj subteran din Paris.

Potrivit unui avertisment primit de Neil de la renumitul fotograf Terry O'Neill, Dodi avea obiceiul de a-și îndemna șoferii să circule cu viteză. „Nu vă urcați niciodată pe bancheta din spate a unei mașini cu [Dodi]. El nu face altceva decât să strige la șofer să meargă mai repede. Este înfricoșător”, a avertizat O'Neill.

Relația lui Neil cu familia Al-Fayed a început de pe vremea când Mohamed Al-Fayed încerca să se impună în industria editorială britanică. Cei doi au avut o relație profesională, care s-a transformat mai târziu într-o prietenie.

Acum, după moartea miliardarului Mohamed Al-Faye d, care avea 94 de ani, tabloidul britanic „ Daily Mail ” publică un extras lung din cartea biografică a lui Andrew Neil, în care acesta vorbește pe larg despre relația cu omul de afaceri și mărturisirile pe care acesta i le-a făcut în timpul vieții.

Neil și-a amintit o conversație emoționantă pe care a avut-o cu Mohamed Al-Fayed la scurt timp după accident. Spre deosebire de teoriile conspirației vehiculate ulterior de Al-Fayed, care sugerau că accidentul ar fi fost o tentativă de asasinat din partea familiei regale britanice din cauza presupusei sarcini a prințesei Diana cu copilul lui Dodi, reacția imediată a lui Al-Fayed a fost una de vinovăție și tristețe.

Neil a scris despre cum Dodi, în încercarea de a scăpa de paparazzi, plănuise să părăsească hotelul Ritz din Paris (deținut de Mohamed Al-Fayed) pe la intrarea din spate. Inițial, personalul de securitate de la Ritz a ezitat să se conformeze planurilor lui Dodi fără autorizația lui Mohamed. După ce și-a sunat tatăl, Dodi a fost sfătuit să rămână în hotel. În ciuda acestor rezerve, Mohamed a cedat în cele din urmă în fața insistențelor fiului său, ceea ce a dus la decizia nefericită de a pleca.

„Mohammed a cedat în fața fiului său. S-a uitat la mine cu o lacrimă în ochi în timp ce îmi povestea și mi-a spus: „Nu-mi voi ierta niciodată că am fost de acord cu planul lui Dodi. El ar fi fost încă în viață dacă nu eram eu'”, scrie Neil.

Contrazicând popularele teorii ale conspirației din jurul evenimentului, Neil afirmă cu fermitate: „După mărturia pe care mi-a făcut-o chiar Al-Fayed, nimeni nu ar fi putut sta la pândă pentru a-i asasina, deoarece nimeni nu știa dinainte ce urma să facă sau cum urma să o facă”.

Extrase din cartea jurnalistului, publicate de „Daily Mail”:

„Am auzit că ați interzis cel mai mare agent de publicitate al nostru", a spus vocea oarecum amenințătoare de la New York, la telefon. Era Rupert Murdoch. Ne aflam la mijlocul anilor 1980, eu eram redactor la „The Sunday Times” și, într-adevăr, tocmai îl interzisesem pe cel mai mare agent de publicitate al nostru.

Cu câteva ore înainte de apelul lui Murdoch, fusesem contactat de Mohamed Al-Fayed, pe atunci controversatul și volubilul proprietar al Harrods. Evident, știam cine era, dar nu-l întâlnisem niciodată. Iar schimbul nostru de replici nu a fost de genul prietenos, „hai să ne cunoaștem”.

(...)

„Șoferul său m-a întâmpinat la aeroport și am fost dus la hotelul Ritz al lui Al-Fayed în spatele unui Mercedes negru mare.

Era o seară de duminică, iar ediția din acea zi a ziarului „The Sunday Times” fusese așezată cu grijă pe scaunul de lângă mine. Când te voia, Al-Fayed știa cum să te curteze. Am fost condus într-un apartament imens și extravagant, locul meu de cazare pentru următoarele două zile.

M-am întâlnit cu el în dimineața următoare. La o cafea, mi-a explicat cum achiziționa active media - relansase revista „Punch” și deținea un post de radio - dar ceea ce își dorea cu adevărat era un ziar național. I-am explicat că nu va fi ușor.

Ca parte a introducerii mele în „lumea lui Mohamed”, am fost dus să văd casa Windsor, un edificiu magnific la marginea vastului Bois de Boulogne din Paris.

(...)

„M-a dus la noul meu birou, peste drum de Brompton Road, lângă Harrods. Era plin de „jucării pentru băieți” - machete de mașini de Formula 1 și avioane private. Nu existau dosare sau documente. Într-adevăr, nu existau semne că acolo s-ar fi făcut vreo muncă.

„Acesta este biroul lui Dodi”, am spus, referindu-mă la fiul său. „Nu pot accepta asta”.

„Nu-ți face griji”, a răspuns el. „Nu-l folosește niciodată. E o risipă de spațiu când vine vorba de muncă”.

Mi s-a părut un lucru dur de spus despre un fiu. Dar Al-Fayed nu era un tată iubitor. El s-a plâns că Dodi petrecea prea mult timp în Los Angeles, trăind dintr-o alocație lunară generoasă de la tatăl său, pentru care „nu făcea nimic”. Dragostea pe care a arătat-o pentru fiul său după moartea acestuia - o pierdere care i-a adus o suferință insuportabilă și prelungită - nu a fost întotdeauna evidentă atunci când Dodi era în viață.

Vineri a avut loc o slujbă de înmormântare pentru Mohamed Al Fayed la Moscheea Centrală din Londra, în Regents Park.

(...)

„Apoi a venit acea noapte teribilă de la Paris, acum 26 de ani, când și-a pierdut fiul și visul (aproape sigur unul imposibil) de a deveni socrul mamei unui viitor rege.

Pentru el, aceasta ar fi fost răzbunarea supremă față de un sistem care nu l-a acceptat niciodată - și o parte din el îl disprețuia în mod activ.

Imediat după aceea am mers să îi aduc condoleanțe. Era împovărat de durere, un suflet pierdut. Atunci nu s-a spus nimic despre teoriile absurde ale conspirației pe care avea să le adopte în curând. În schimb, mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodată.

Mi-a povestit cum Dodi a venit cu planul caraghios de a scăpa de paparazzi, evadând pe la intrarea din spate a hotelului Ritz, unde el și Diana se aflau în apartamentul Imperial. Dar agenții săi de securitate au spus că nu lucrează pentru Dodi și că pentru a părăsi hotelul în modul în care dorea el ar fi avut nevoie de aprobarea lui Mohamed.

Așa că Dodi și-a sunat tatăl. Tatăl său a vorbit cu cei de la securitate. Acesta i-a spus apoi lui Dodi că ar trebui să se relaxeze cu Diana la Ritz. Erau în siguranță într-unul dintre cele mai mari apartamente de hotel din lume. De ce să plece? Să ia room service și să se uite la un film.

Dar Dodi i-a spus că Diana era neliniștită pentru că o mulțime de paparazzi se adunase afară.

El a vrut să le dea papucii și să o ducă în intimitatea și anonimatul apartamentului său de pe Champs-Elysées. La urma urmei, aceasta ar fi fost ultima lor noapte împreună pentru o perioadă de timp și dorea ca Diana să plece doar cu amintiri fericite.

Mohammed a cedat în fața fiului său. S-a uitat la mine cu o lacrimă în ochi în timp ce îmi povestea această poveste și a spus: „Nu-mi voi ierta niciodată că am fost de acord cu planul lui Dodi. El ar fi fost încă în viață dacă nu eram eu”.

Desigur, Dodi a fost, din păcate, arhitectul propriei sale morți și al celei a Dianei.

Decizia de a părăsi The Ritz a fost luată abia în ultimul moment, la fel ca și traseul ocolitor printr-un tunel pentru a ajunge la apartamentul lui Dodi.

După mărturia pe care mi-a dat-o chiar Al Fayed, nimeni nu ar fi putut sta la pândă pentru a-i asasina, deoarece nimeni nu știa dinainte ce urma să facă sau cum urma să o facă.”

(...)

„L-am cunoscut puțin pe Al-Fayed Jr. Nu s-a plâns niciodată că i-am luat biroul. Mă îndoiesc că îi păsa. A fost întotdeauna politicos, chiar fermecător, deși, odată ce treceați de întrebările politicoase despre sănătatea celuilalt, epuizai cam toate posibilitățile de conversație.

Un lucru, totuși, mi-a rămas în minte pentru că ulterior a căpătat o semnificație stranie. I-am menționat prietenului meu drag, regretatul Terry O'Neill, unul dintre cei mai mari fotografi ai noștri, că Dodi părea un tip de treabă.

Terry, care îl cunoștea mult mai bine decât mine, mi-a răspuns: „Da, este, dar nu te urca niciodată în spatele unei mașini cu el. Nu face altceva decât să strige la șofer să meargă mai repede. Este înfricoșător”.

M-am bucurat de relațiile mele cu Mohamed Al-Fayed. Nu exista nicio îndoială că ar putea fi un monstru, dar nu am văzut niciodată această latură a lui. A fost un original: întotdeauna generos, adesea amuzant, de încredere - conștient, chiar și de absurditățile sale.

Îl vedeam în mod regulat în biroul său de la ultimul etaj din Harrods. Rareori plecam de la el fără o pastilă sau o poțiune care mă asigura că va duce la o îmbunătățire masivă a performanțelor sexuale (în ciuda protestelor mele că, firește, nu aveam nevoie!) și încă un ursuleț de pluș Harrods.

Era, fără îndoială, excentric - și paranoic. Avea un detașament de protecție care rivaliza cu cel al primului ministru. Îmi amintesc că odată am călătorit cu el de la apartamentul său din Park Lane până la Harrods - o călătorie de mai puțin de un kilometru și jumătate - într-un Mercedes blindat, cu un Range Rover în față și un altul în spate, ambele pline de gărzi de corp.

El era un program de creare de locuri de muncă pentru foștii militari britanici.

Mi-a spus odată că avea în jur de 80 de oameni de securitate pe statul de plată al Harrods pentru a asigura protecție non-stop la numeroasele sale proprietăți.

Având în vedere toți dușmanii pe care și-i făcuse, din Haiti până în Orientul Mijlociu și mai departe, în timp ce urca pe scara succesului, poate că avea motive întemeiate să-și ia securitatea în serios.

Purta chiar și cravate cu clips care se desprindeau în mâinile unui atacator dacă acesta încerca să-l stranguleze. Mi-a dat și mie câteva - după cum spuneam, nu plecai niciodată cu mâna goală de la el.

Biroul său era verificat în mod regulat în căutare de microfoane și, când îl vizitam, îmi arăta adesea cu degetul spre ultimul etaj al unui bloc de birouri de peste drum și mă asigura că de acolo îl spiona MI6.

„Cred că treaba MI6 este să adune informații în străinătate, Mohamed, nu în centrul Londrei”, am remarcat.

„Bine, atunci MI5”, a răspuns el.

Bineînțeles, nu era nici una, nici alta. Dacă cineva ne asculta întâlnirile, acela era el. Întotdeauna am pornit de la ideea că tot ce se spunea în biroul lui era înregistrat, în stilul președintelui Richard Nixon.

Am răspuns cu tăcere atacurilor sale sălbatice, adesea calomnioase, la adresa politicienilor pe care îi considera cei mai activi în a-i refuza pașaportul britanic pe care îl dorea.

Și a fost - cum să spunem politicos? - nu tocmai în avangarda atitudinilor moderne față de homosexualitate. Cel mai bine era să-i întâmpini atacurile homofobe în tăcere, de asemenea - sau să schimbi subiectul.

Regula de bază printre curtenii pricepuți era simplă: nu spuneți niciodată ceva în biroul său cu care nu ați putea trăi dacă ar fi fost scris în ziare. Aceasta a dus la unele conversații mai dificile, dar era cea mai sigură cale de acțiune.”