Enric Roskovits avea doar 15 ani când a fost dus în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Aici, a primit numărul 108767, care i-a rămas tatuat pe piele toată viața, pentru ca în fiecare zi să-și amintească de foame, de moarte și de mirosul de carne descompusă.

În anul 1944, evreii din nordul Transilvaniei au fost adunaţi şi duşi la ghetoul din Reghin. De acolo, au fost îmbarcaţi în vagoane pentru vite şi duşi în lagărul Auschwitz-Birkenau, de pe teritoriul Poloniei ocupate de nazişti.

Printre ei se afla Enric Roskovits, care avea doar 15 ani. Tatăl său murise în tranşeele săpate pentru nemţi.

„De cum am coborât din tren, am auzit nişte porunci nemţeşti pe care cu greu le înţelegeam, limba noastră maternă fiind pe jumătate maghiară, pe jumătate română. Trebuia să ne încolonăm, bărbaţii separat, femeile separat. Nici măcar nu mi-am luat rămas bun de la mama. Naiv, credeam că ne vom revedea în lagăr. Nu ne-am mai văzut niciodată“, povestestea evreul într-un interviu acordat cotidianului Adevărul . Mult mai târziu a aflat că mama sa a fost gazată.

800 de evrei tineri într-o baracă

În lagărul de la Auschwitz-Birkenau, Enric Roskovits a stat câteva luni. Împreună cu mai mulţi tineri au fost cazaţi în baraca numărul 19, într-o încăpere în care stăteau 800 de suflete. În lagăr, un ins în uniformă, pe care a aflat mai târziu că-l cheamă Josef Mengele, îi selecţiona pe oameni: unii la cuptor, iar alţii la muncă silnică în Germania.

El a fost trimis la muncă, deşi avea o constituție fragilă. „Singura modalitate de a te evapora era să te lipeşti de gardul de sârmă ghimpată prin care trecea un curent de înaltă tensiune. Într-o secundă, te aflai în braţele morţii. Am văzut şi asemenea scene cutremurătoare“, îşi continuă povestea Enric Roskovits.

La sfârşitul anului, unii prizonieri din Auschwitz au fost îmbarcaţi şi trimişi în Germania, în orăşelul Landsberg. Au fost trimişi la muncă silnică, la construirea unui aeroport subteran. „Aveam de cărat saci de câte 50 de kilograme la nişte betoniere uriaşe, care aveau înălţimea unei case cu două etaje. Unii leşinau, dar nu era permis să te opreşti că venea zbirul cu biciul şi te altoia sau te împuşca“, mai spune Enric Roskovits.

Aici a primit şi un număr: 108767, care i-a rămas tatuat pe braţ toată viața. Nu a trecut mult şi s-a îmbolnăvit de tifos exantematic. Bolnav fiind, a fost repartizat în altă zonă, unde zăceau în barăci reci şi umede sute de bolnavi. Oamenii mureau peste noapte, din cauza bolilor şi a foamei. „În fiecare dimineaţă, un comando special pătrundea în baracă şi evacua cadavrele. Era o scenă de coşmar, însoţită de mirosuri de oameni descompuşi“, spune el.

„Pur şi simplu se muşca dintr-un şold sau dintr-o mână“

Tot aici, îşi aminteşte Enric Roskovits, a apărut şi canibalismul. „Printre cei care se puteau mişca, au apărut consumatorii de carne din cadavre. Pur şi simplu se muşca dintr-un şold sau dintr-o mână, trecând peste greaţă“, spune el. Desigur, nu toţi au ajuns să-şi mănânce aproapele, dar cei mai disperaţi au ajuns să se hrănească cu trupurile celor cu care împărţiseră până nu demult soarta crudă a condiţiilor din lagăr.

Când nemţii au aflat că în lagăr se mănâncă oameni, s-au răzbunat pe caporalul care îi păzea şi l-au snopit în bătaie. Lecţia nu a folosit la nimic. Nu a trecut mult şi alte cadavre au fost mutilate.

Până în ziua eliberării, care a venit în luna aprilie 1945: „Nu voi uita niciodată acea zi. Eram în lagărul de lângă oraşul nemţesc Landsberg, atunci când trupele americane au reuşit să ajungă la noi şi să ne elibereze“.

După ce luni întregi au fost ca şi morţi, prizonierii au ieşit la lumina zilei. „Am început să ne târâm în patru labe spre depozitul de pâine. Nemţii fugiseră şi lăsaseră depozitul fără pază“, spune Enric Roskovits. Mai erau două sute de metri de parcurs, când au văzut depozitul cuprins de flăcări. Câţiva s-au năpustit în foc şi au tras cu un lemn câteva pâini fumegânde. Un coleg deţinut i-a întins o bucată de pâine fierbinte.

Gustul cenușii și gustul libertății

„E un strop de miez şi un pumn de cenuşă. Îmi vine să scuip, dar mă abţin. Muşc o bucată din darul primit şi-mi vine să vărs. Gustul cenuşii l-am uitat imediat, pe când gustul libertăţii mi-a rămas până azi pe buze“, îşi încheie povestea Enric Roskovits.

După ce a scăpat de lagăr, Ross s-a întors în România şi a lucrat ca ziarist la Viaţa Sindicală din Bucureşti. A emigrat în Israel în anul 1976 şi a scris mai multe cărți despre Holocaust.

Paradoxul istoriei

La 27 ianurie 1945, soldaţii Armatei a 60-a a Primului Front Ucrainean au deschis porţile Lagărului de Concentrare de la Auschwitz. Prizonerii i-au întâmpinat ca pe nişte adevăraţi eliberatori. Într-un paradox al istoriei, soldaţii care reprezentau oficial sistemul totalitar stalinist au redat libertatea prizonierilor sistemului totalitar nazist, scrie Historia.

Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului este sărbătorită în fiecare an la data 27 ianuarie. 27 ianuarie este data la care, în 1945, cel mai mare lagăr nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau a fost eliberat de armata sovietică.

La nivel internaţional, peste şase milioane de evrei au fost ucişi, fiind victime ale Holocaustului. Nu se ştie cu exactitate care a fost numărul evreilor care au murit din teritoriile aflate sub administraţie românească. Însă, din Raportul final al comisiei internaţionale pentru studierea Holocaustului din România, aflăm că numărul victimelor a fost între 280.000 şi 380.000.

Legenda săpunului german RIF făcut din grăsime de evrei arși în lagăre

După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, comunitatea evreiască din Constanța a înhumat în cimitirul cultului mozaic s ăpunurile germane RIF , despre care se credea că sunt făcute din grăsimea victimelor incinerate în lagărele de exterminare. Astfel de ceremoniale au avut loc în mai multe orașe din țară.