În perioada comunistă, deținuții politic nu aveau voie să se roage, să cânte „Hristos a înviat“, iar cozonacul, ouăle erau daruri interzise. În Vinerea Mare, deținuții primeau în batjocură carne, iar de Paști hrană oribilă.

Penitenciarul Aiud în perioada comunistă

În închisorile din perioada comunistă, nu se sărbătoreau nici Paștele, nici Crăciunul. Deținuții politic au fost aruncați în închisori alături de cei de drept comun. În temnițele întunecate, ei au continuat să se roage pe ascuns.

Mărturiile foștilor deținuți politic care au petrecut Paștele în închisori sunt cutremurătoare.

„Opresorii făceau totul ca sărbătorile să ne aducă un plus de suferință morală și fizică. Cu mai multe zile înainte se dublau gărzile, supravegherea prin vizetă devenea foarte atentă și, de regulă, în Vinerea Mare masa conținea (surprinzător) carne, în timp ce în prima și a doua zi de Paști se servea o hrană oribilă. În timp ce clopotele vesteau slujba Învierii, în celule era liniște, toți meditam și depănam amintiri de familie. Dangătul clopotelor avea un efect extraordinar asupra noastră: renășteau în sufletele noastre speranțele, credința în Învierea neamului românesc și întărirea credinței creștine, ideea că jertfele celor mai buni fii ai neamului nu vor fi făcute în zadar“, scrie Alexandru Salcă în volumul „Canalul“.

Regula «Mâinii Sfântului Damaschin»

Deținuții nu aveau calendare și nu știau când este Paștele dar, mărturisește el, calculau ziua de Paști, după formula Gauss . „Cunoșteam, de asemenea, regula «Mâinii Sfântului Damaschin», o regulă ușor de reținut care constituia un calendar perfect printr-o anumită numărare a încheieturilor degetelor“.

În noaptea de Înviere, camerele erau percheziționate. „Pătrundeau în celule sau în barăcile de la Canal un număr mare de temniceri, cu scopul de a ne surprinde, rugându-ne sau cu speranța că vor găsi vreo carte de rugăciuni. Țipau ca niște disperați: «Toată lumea la capătul patului», după percheziția corporală eram duși afară, în timp ce ei căutat cu înverșunare în toate ungherele, chiar desfăcând saltele. Uneori găseau o rugăciune, o poezie, un capăt de creion, un cui. Toate aceste corpuri delicte ne aduceau tuturor pedepse grele: izolare, înjurături, bătăi și amenințări, pe care, de altfel, nu le luam în seamă. La întoarcerea în celulă sau baracă găseam totul răvășit, împrăștiat pe jos. Toate aceste acțiuni aveau un singur scop: batjocorirea credinței noastre strămoșești“, povestește Alexandru Salcă.

Cei care lucrau pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră nu puteau primit în colete ouă sau cozonac. „Doar puține alimente erau permise în ideea de a nu ne aminti de sărbători. Cu toate acestea, nu am renunțat la Dumnezeu – singura noastră speranță“.

Istoricul Paul Păltănea a povestit în „Sfintele Paști după gratii comuniste“ că, în celularul de la Aiud, în noaptea Învierii erau mulți gardieni pentru a-i împiedica să cânte în cor „Hristos a înviat“. „Nu au reușit niciodată. Glasurile noastre, mângâiate de lacrimile pentru cei de acasă, umpleau cerurile cu Rugăciunile Învierii, reamintind orășenilor de dincolo de zidurile închisorii, de lumea durerii ce viețuia aproape de ei. Plăteam amarnic această binecuvântată mărturisire pe care o rosteam din convingerea că trebuie să înălțăm Ruga Învierii, pentru că era și «Învierea» noastră din greul în care trăiam“.

Preotul Dimitrie Bejan spune că atunci când toți cântau „Hristos a înviat!”, miliţienii îi băteau cu parul, dar ei nu tăceau. „Era directorul care-i îndemna: «Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creștini?»“.

„Scene din ce în ce mai blasfemiatoare la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare“

Aurel Vişovan, fost deţinut la Închisoarea Piteşti, descrie în cartea mea „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“ cum a supraviețuit calvarului. De sărbătorile de Paști era cel mai greu. „Pastile ar fi trecut în aceeaşi atmosferă cenuşie, fiecare cu gândurile lui, dacă n-ar fi intervenit un mic incident caracteristic. Primul gardian Ciobanu, când a venit la deschidere, ne-a zis: «La mulţi ani», care pentru noi avea valoarea de «Hristos a-nviat!» Am rămas surprins de acest salut din partea unui om dur. Ceea ce însemna că totuşi pe undeva avea o licărire de omenie pe care voia să ne-o comunice. Cei din comitet -din tabăra reeducaţilor- au fost foarte indignaţi de acest salut care însemna o fraternizare cu deţinuţii şi au hotărât să-i comunice aceasta lui Ţurcanu. (...)Mă gândeam că poate Pastile din anul viitor va fi într-adevăr fericit, neputând ghici că dezlănţuirea aceasta a forţelor răului n-avea margini. N-am bănuit cât de groaznic va fi Paștile viitor“.

În aceeași carte povestește și cum a decurs Paștele din anul 1951. „Se apropiau Paştile unui nou an sub cerul demascărilor de la Piteşti. De data asta ştiam că se apropie marea sărbătoare, întrucât torţionarii ne anunţaseră. Primiseră -probabil- şi ei ordine de la oculta care manevra din umbră aceste nenorociri şi trebuia ca răul să-l facă şi mai rău şi mai infam. Observam cum cei din partea adversă începură să organizeze scene -scene din ce în ce mai blasfemiatoare- la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare. Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător, iar noi cei de la izolare trebuia să ne închinăm în faţa lor şi să repetăm expresii de domeniul absurdului“.