Despre șeful român
Dan Pavel: Despre șeful român/ Facebook Dan Pavel
Șeful român nu e interesat de eficiență, ci de prezență. Dacă nu ești acolo, înseamnă că nu muncești. Ce telemuncă, bă, că voi nu munciți nici când sunteți aici? Șeful român trebuie să te vadă, altfel nu exiști și iei bani degeaba. Poți să faci rebus, integrame, să sorbi ciorbița de burtă pe birou, spre oroarea tuturor colegilor, important e să stai la program. Ai n-ai treabă, trebuie să fii acolo și cere o promptitudine și o dedicare pe care el însuși nu le are. Pentru că el e șef. Nu are cine să-i bată obrazul că freacă dosul toată ziua. Vine și pleacă când vrea el, dar dacă ai întârziat tu iese foc.
Șeful român e mai paranoic cu banii firmei decât patronul. Are întotdeauna un buget minuscul. Ar putea să investească în departament, în salarii, în tehnică de lucru sau în orice are nevoie echipa pentru a lucra mai eficient, dar asta ar însemna că nu mai sunt bani de prime pentru el și futnica lui. N-are de unde să-ți mai dea bani pentru că 70% din buget sunt salariile ierarhiei care bese mahmură de sub birou, iar la patron nu poate justifica o creștere de buget bazată pe performanța pe care a oferit-o până acum. Șeful român are întotdeauna nevasta angajată în firmă, are un nepot, are un fin, o domnișoară talentată, un fiu genial. Nu știu nimic, nu fac nimic toată ziua și munca lor tot pe tine cade, dar va trebui să-i iei și să-i ții în cârcă pentru că n-ai ce le face. Vei afla foarte repede cum greșeala a zece oameni poate fi aruncată doar de tine, deoarece nimeni altcineva nu poate fi dat afară pentru că este conectat.
Șeful român face ședințe. E un comunicator atât de infect încât are nevoie de cel puțin trei ședințe pe săptămână în care nimeni nu-și asumă nimic și în care se stabilește concret că e mai bine să rămână ușor abstract ca să nu ne fută patronul. Șeful român începe restructurările de la coadă la cap. Nu are curajul să dea zece șefi afară și va concedia o sută de angajați care, cumulat, consumau tot atâția bani cât ăia zece șefi. Nu poți să dai afară oameni care au rate de plătit la vila din Pipera și la Porche Cayenne. Ți se face milă. În schimb, poți să o concediezi pe tanti Mimi de la Personal, care și-a luat televizor în rate pe cinci ani și vine cu parizerul de-acasă. Restul de cincizeci de angajați vor trebui să acopere deficitul de personal și să stea peste program. Să zică mersi că ne-am îndurat de ei și nu i-am dat pe toți afară. Nu de alta, dar compania noastră s-ar descurca și fără angajați, doar așa cu șefi, dar ni s-a făcut milă de pulime.
Mâine mergem și ne plângem la televizor că nu găsim forță de muncă tânără, dornică și calificată… și cu cinci ani experiență… și cu două facultăți… și care să stea doișpe ore la birou, pe cinci sute de euro salariu. Românii sunt leneși, bă, nu vor să muncească. I-am dat afară pe ăștia mai bătrâiori, cu experiență și rutina deja formată. Câștigau prea mult și nu erau docili. Dar tineretul din ziua de azi nu vrea să se obosească. Nu vine la noi și, dacă vine, e necalificat sau nu stă mai mult de un an, până își găsește ceva mai bun. - Păi, fidelizează tineretul! Mărește-le salariile, oferă-le condiții mai bune! Fii mai flexibil! - Du-te bă cu vrăjeala ta! Ăștia vor și cu cerul și cu pământul! Le-am oferit cu o sută de lei în plus și le-am promis că o să aibă weekendurile libere! Ce vor mai mult! Le-am făcut și cantină la care pot să-și cumpere mâncare! - Păi, la salariile alea, nu-și permit să mănânce în fiecare zi la cantina ta! - Dacă nu știu valoarea banului și nu fac economii, eu ce vină am, ca șef!?!
Când nu merge ceva, șeful român angajează mai mulți șefi la fel de competenți ca și el. Nu promovează din interior pentru că ăia sunt sclavaleți indispensabili. Îi lasă așa, umiliți, cu nopțile și weekendurile sacrificate, cu viața de familie la gunoi... pentru nimic. Trebuie aduși șefi care nu au făcut performanță la firma precedentă, dar poate fac acum dacă îi plătim mai bine decât acolo. Lipsa noastră de performanță nu poate fi decât de la structura ierarhică prea puțin stufoasă. Mai trebuie umflată puțin. Mai trebuie un șef pentru idei, un șef pentru verificarea ideilor, un șef pentru autorizarea ideilor verificate, un șef pentru asumarea ideilor autorizate, doi șefi pentru implementarea ideilor asumate și încă patru șefi pentru repararea verificării asumării implementării ideilor. La sfârșit vine șeful cel mare și zice că toți sunt proști și n-au înțeles ce trebuiau să facă, așa că echipa de muncitori va fi penalizată la salariu. De-acum vom face ca el, pentru că altfel nu merge. Nu dă șefii afară, îi trage pe linie moartă ca să cocoșeze bugetul în continuare și preia el toate frâiele direct.
Șeful român nu are idei, are axiome. Sunt percepte nedemonstrabile, incontestabile, care vin de sus cu rigiditatea unei bule papale. Faci așa cum ți-a spus el, că doar de-asta te-a angajat. El știe cel mai bine și, dacă nu iese bine, sunt doar două posibilități: ori ai fost tu prost și n-ai înțeles ideea, ori e clientul prost și nu acceptă ideea lui. (De-asta muncesc eu pe cont propriu și prefer să fiu propriul meu șef. Dacă sunt prost, mă costă tot pe mine. Dacă sunt deștept, eu trag foloasele. Ultima dată am rezistat șase luni într-o cooperativă de-asta. De fiecare dată când mă strânge sărăcia cu ușa, și nu se întâmplă foarte rar, îmi aduc aminte că alții se scoală de dimineață doar ca să îi vadă șefii că sunt la birou, deși munca lor se putea face de oriunde, oricând, în condiții decente și neumilitoare, fără ședințe de o oră în care nu se discută nimic folositor.)
