Cele mai vechi mine de aur din Munții Metaliferi au rezistat trecerii timpului, deși au rămas puțin cunoscute. Treptele Romane este cea mai faimoasă dintre ele, însă în jurul ei, pădurea ascunde alte intrări în subteran și rămășițe ale unor așezări miniere din vremea dacilor și romanilor.

Încă din secolele trecute, localnicii din zona Bradului cunoșteau bine locurile unde au fost deschise cele mai vechi mine de aur din Munții Metaliferi. Prin aceste galerii dăltuite în stâncă, minerii antici ajungeau la filoanele bogate în aur nativ, pe care le-au exploatat vreme îndelungată în secolele II - III după Hristos.

Nu doar vechile mine de aur din zona Bradului i-au uimit pe oamenii de știință, în jurul lor s-au dezvoltat așezări miniere prospere, ocupate de daci, romani și mineri colonizați aici din regiunile Dalmației și Iliriei antice pentru a grăbi și intensifica exploatarea aurului și argintului.

Necropolele lor întinse pe mari suprafețe arată dimensiunea pe care o aveau așezările și minele antice, însă doar o mică parte din ceea ce au însemnat centrele aurifere antice din Munții Metaliferi s-a păstrat și a fost descoperită până în prezent.

Unii localnici povestesc că găsesc adesea, pe dealuri, unelte vechi de fier, resturi ceramice și diverse artefacte care amintesc de epoca romană. În alte locuri au fost observate intrări în subteran dăltuite în piatră, identificate și ele ca fiind mine antice, neglijate complet în prezent.

Pădurea acoperă în prezent cea mai mare parte a dealurilor din vechiul câmp minier Barza, care se întindea pe 80 de kilometri pătrați, iar în adâncuri cuprindea o rețea de sute de kilometri de galerii miniere. Exploatările miniere din epoca modernă, gospodăriile localnicilor din Ruda, Musariu și Barza și din cătunele de munte, instalațiile miniere, vechile halde de steril, pământul și natura au șters o mare parte din fostul centru aurifer condus de romani în secolele II și III d. Hr.

La marginea satului Ruda, pe valea Musariului, poate fi vizitată galeria Treptele Romane (video - Adevărul), una dintre puţinele mine antice păstrate în condiţii bune pe teritoriul României.

Mina antică de aur şi-a primit numele de la faptul că la capătul celor aproape 200 de metri ai săi mai pot fi văzute scări dăltuite în piatră, specifice minelor din vremea romanilor, urme intacte ale exploatărilor antice.

De la capătul treptelor, în trecut, alte tuneluri miniere formau un labirint uriaş şi neregulat, pe care oamenii l-au săpat în căutarea filoanelor de aur. Până la începutul secolului XX, galeriile romane din Munţii Apuseni, inclusiv Treptele Romane, încă mai erau folosite ca intrări în adâncurile minelor de aur.

„Grupul de mine Ruda Barza a fost în epoca romană, un centru minier puternic, așa cum o dovedesc diferite mărturii scrise și materiale. Cea mai elocventă lucrare de mari proporții, realizată cu migală, în daltă, este galeria înclinată ce coboară în trepte (Treptele romane) a cărei lungime este de 180 metri.

Cu aceste trepte s-a realizat interceptarea filonului Ana din care s-au deschis și alte filoane bogate în aur nativ, mai importante fiind Sofia și Mihaely”, arăta geologul Grigore Verdeș, în volumul „Extaz și agonie în mineritul zărăndean”.

Galeria Treptele Romane (video) a fost redeschisă în anii 1892 - 1901, fiind folosită de mineri pentru a intra în subteran.

Se păstrase intactă din epoca antică, astfel că oamenii de știință ca arheologul Teglaș Gabor au putut stabili cu exactitate limitele exploatării din vremea romanilor. Cele două galerii lucrate pe filoanele Sofia și Mihaely, se aflau la 45 de metri sub orizontul principal Ana, care au fost deschise de romani pe 912 metri lungime, 120 metri adâncime, filoanele având grosimi cuprinse între 30 și 120 de centimetri.

„Extragerea minereului din subeteran se făcea prin săparea la diferite adâncimi, sprijinite din loc în loc pe stâlpi de susținere (fornices) care, atunci când dealul era străpuns de la un capăt la altul, erau înlăturați, producându-se prăbușirea succesivă a acestor galerii. Pentru spargerea stâncii s-a întrebuințat focul. Se încălzea stânca până se înfierbânta bine și apoi se stropea cu apă și oțet. Miezul dezintegrat se desprindea ușor și era fărmițat cu ciocanele. Arheologul Teglas Gabor afirma că acest procedeu era folosit și în vremea sa, la mijlocul secolului al XIX-lea, de minerii locali, încălzirea stâncii făcându-se timp de 36 - 48 de ore”, informa coordonatorul volumului „Extaz și agonie în mineritul zărăndean”.

Munca în minele de aur era extrem de dură, galeriile fiind înguste, adesea inundabile, iar muncitorii - de obicei sclavi, erau nevoiți să se târâie prin unele locuri. Tunelurile aveau, de obicei, trepte tăiate în stâncă şi erau lungi de câteva sute de metri. Erau strâmte, iar înălţimea lor nu depăşea un metru, Exploatarea urmărea descoperirea aurului nativ, vizibil. Transportul minereului până la suprafață se făcea în coșuri de nuiele, unde era sortat pentru a fi prelucrat.

Cum era obținut aurul în Antichitate

Apoi era zdrobit în mojare de piatră, măcinat cu ajutorul râșnițelor manuale din piatră și spălat de mai multe ori pe scânduri înclinate. Preparat astfel, aurul brut, care conținea mult argint, era pus pe tăvi, adăugându-se o anumită cantitate de plumb, sare și zinc, era introdus în cuptoare și ars timp de cinci zile. După răcire să obținea aur curat, afinat.

„Băieţi încă nedezvoltaţi în vârstă sunt siliţi să râcăie prin băi în săpăturile făcute în stâncă, să culeagă cu sârguinţă micile bucăţi de piatră şi să le aducă afară din baie. După aceştia, bărbaţi trecuți de 30 de ani iau o anumită cantitate de bucăţele, o sfarmă cu ciocane de fier până ce piatra e redusă la mărimea boabelor de mazăre. Adusă în starea aceasta, femeile şi bătrânii iau piatra şi o duc la piuă (şteampuri). Păşesc apoi doi sau trei la sul (fus) şi învârtesc până ce au măcinat măsura primită şi au făcut-o subţire ca făina de grâu. În fine, oameni pricepuţi iau piatra măcinată spre a o supune ultimei operaţiuni. O freacă anume pe o scândură lată şi ceva înclinată, în timp ce varsă pe ea apă. Pământul se descompune în apă şi pluteşte peste scândura plecată. Aurul însă, din cauza greutăţii, rămâne îndărăt”, scria publicistul Ion Rusu Abrudeanu, citându-l pe istoricul grec Diodor.

Prelucrarea minereului prin amalgamare era cunoscută de antici. Aurul, amestecat cu mercur era scuturat, apoi amestecul era turnat pe o piele tăbăcită, prin porii căreia mercurul trecea dar aurul nu : finețea aurului era stabilită cu „piatra de probă”, denumită cotica, arătau istoricii vremii.

Apa din galeriile miniere era evacuată cu ajutorul roților elevatoare, acționate de oameni și așezate în cascadă până la nivelul galeriei de bază.

„În galeriile direcționale de pe filoanele Sofia și Mihaely, s-au descoperit 25 de bucăți de roți de elevatoare pentru evacuarea apei din mină, resturi de căușe, troace de lemn, grinzi de susținere, opaițe miniere cu două sau mai multe găuri și altele.Tot aici a fost săpată o galerie de 650 de metri lungime, cu diametru redus, paralelă cu direcția Treptelor, cu pantă în direcția văii Ruda, unde se evacua. La suprafață. s-au găsit râșnițe din piatră, fragmente de pive din piatră, un depozit de zgură pe versantul nordic al dealului Smereciu de la Ruda și o monedă cu Septimius Severus”, arăta geologul.

Extragerea aurului din minele deschise în zona Bradului a început imediat după războaiele daco-romane de la începutul secolului al doilea.

„Pentru sporirea rapidă a cantităților de aur extras, împărații Traian, Hadrian și Septimius Severus au întreprins acțiuni de colonizare a unor grupuri de dalmațieni și piruși, specializați în minerit. Acești coloniști aduc o experiență avansată în exploatarea aurului, pe care o valorificau cu munca sclavilor și a oamenilor liberi”, informa coordonatorul volumului „Extaz și agonie în mineritul zărăndean”.

Peste cinci tone de aur erau trimise anual la Roma, din Munții Apuseni, estimau oamenii de știință. Așezările miniere erau numeroase, iar rămășițele lor și ale minelor de aur au fost descoperite la Roșia Montană, Zlatna, Abrud (în Alba) și în numeroase locuri din Hunedoara, cele mai cunoscute fiind Ruda-Brad, Căraci, Băița, Hărțăgani, Trestia, Săcărâmb.

Satul Căraci, împânzit de mine de aur antice

În satul Căraci din Munții Metaliferi, aflat la 12 kilometri de Brad, minele de aur ar fi funcționat încă dinainte de cucerirea romană a ținutului.

„La nord vest de coșul vulcanic Căraci, se dezvoltă o zonă filoniană, Traiana, deschisă cu galerii de coastă încă din Antichitate. Pe versantul drept al văii Căraciului se dezvoltă zona Măgura Țebii, exploatată intens și ea încă din Antichitate. Romanii cunoșteau zăcământul din zona Căraci, dar se crede că în 165 de ani de exploatare nu puteau executa atâtea lucrări miniere cu metode destul de primitive de exploatare (focul, apa, dalta și ciocanul). Ei au continuat, desigur, lucrări mai vechi, dacice, cu alte metode, folosind specialiști piruști și dalmațieni, aduși din zona Albaniei și a Balcanilor, pricepuți în exploatarea și prelucrarea aurului”, arăta geologul.

În satul Căraci, apropiat municipiului Brad, pe lângă vechile galerii au fost descoperite unelte miniere antice, folosite la spargerea bucăților de minereu. Lucrările din zona Căraci sunt similare cu cele de la Roșia Montană și Zlatna.

Dealul Măgura a fost „tăiat” cu un canal larg de 20 de metri, de la suprafață către interior, iar minereul rezultat a fost prelucrat integral. Cu ocazia redeschiderii unor lucrări la Adamul vechi (Căraci), în anii 1969 - 1972, s-a găsit o galerie romană, care avea jumătate de metru la bază, 35 de centimetri la tavan și doi metri înălțime, profilată cu migală, cu dalta și ciocanul.

„Calculând volumele excavate din filoane, stock și carieră, se apreciază că în epoca romană, din zona Măgura s-au extras 500.000 de tone de minereu, din care, la un conținut de 15 grame la tonă, de aici s-au obținut peste șapte tone de aur”, arăta coordonatorul volumului.

Dealul Muncelu, locul unde erau înmormântați minerii

În apropiere Treptele Romane, alte locuri au păstrat vestigii ce amintesc de primele exploatări miniere de pe teritoriul României.

La Ruda a fost descoperită o necropolă antică, cu peste 120 de morminte de incineraţie, aparţinând populaţiei ilire, de colonişti aduşi să muncească în minele de aur. Necropola a fost descoperită în anii ‘70, pe dealul Muncelu, după ce localnicii care lucrau pământul au găsit numeroase obiecte ceramice și unelte antice: căni, urcioare, străchini, fructiere, opaițe, cuie de fier, ținte, fragmente de cuarț și silex.

Arheologii au cercetat rămășițele cimitirului, unde se găseau mormintele minerilor și ale familiilor lor și mai multe inscripții funerare.

Mormintele de pe dealul cu o înălțime de circa 800 de metri se găseau la adâncimi de până la 75 de centimetri sub nivelul solului, prin crusta de pământ ars care contura forma rectangulară a gropilor și care continua în interior pe toată adâncimea mormintelor. Rămășițele unui presupus mausoleu au fost descoperite în fostul cimitir, dar și un soclu și o stelă funerară, fragmente de piatră cu figuri umane și cu inscripții funerare.

„Cimitirul de la Muncelu — Brad, prin particularităţile sale de rit de înmormântare şi a formelor de vase ce au fost descoperite aici, aparţine unei populaţii coloniste de illiri sau dalmatieni, aduşi în această zonă imediat după cucerirea romană, populaţie ce se îndeletnicea cu extragerea şi prelucrarea minereului aurifer din această parte a Munţilor Apuseni în secolele II — III e.n. Cimitirul, o descoperire de amploare, presupune existența unor aşezări de minieri în această parte vestică a provinciei romane, care aveau ca punct principal în îndeletnicire extracţia din minele Ruda Brad”, arăta arheologul Adriana Rusu, într-un raport cu privire la rezultatele cercetărilor.

Oamenii de știință arătau că în zona Muncelu Ruda a existat o comunitate numeroasă, formată din membrii populației băștinașe, coloniști iliri și dalmați, cetățeni romani și urmași rezultați din înrudirea acestora.

„Deși procesul de romanizare era evident, băștinașii și coloniștii și-au păstrat obiceiurile proprii, în special în privința ritualului de înmormântare”, informa Grigore Verdeș.