Anul 1940 a fost unul dintre cei mai negrii ai istoriei românilor marcat de pierderi teritoriale fără precedent, dar și de mascare cumplite îndreptate împotriva populației românești. Represaliile asupra românilor au continuat și anul următor, cu brutalitate, în teritoriile ocupate de ruși.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial , România Mare era la un pas de destrămare. Regele Carol al II lea, un monarh slab înconjurat de o camarilă care-și urmărea propriile interese, nu reușise să țină pasul cu transfomările politice apărute în Europa începutul de secol XX. Germania Nazistă profitase de apatia marilor puteri vestice și s-a aruncat asupra occidentului, cucerind în timp record Polonia, anexând Cehoslovacia și Austria. Următoarele victime erau Țările de Jos și Franța. În est, URSS condusă de un dictator vorace și expansionist aștepta să-și extindă teritoriul și influența către vest, iar România era prima victimă. În ciuda tentativelor lui Carol al II lea de a se aproapia de Hitler și Germania nazistă, în disperare de cauză, soarta României era pecetluită. Fără sprijinul aliaților tradiționali, Anglia și Franța, ocupați cu invazia devastatoare a nemților, românii au fost scoși la mezat. Vara lui 1940 a însemnat cel mai negru moment din istoria modernă a țării noastre și de altfel sfârșitul României Mari. Efectele evenimentelor din vara lui 1940 au fost cumplite, marcate de măceluri, atrocități și deportări.

România ciopârțită de sovietici și naziști

Drama a început odată cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molpotov între Germania Nazistă și URSS pe 26 iunie 1940. Era un pact de neagresiune dar care totodată reconfigura statele est-central europene în funcție de interesele celor doi dictatori, Hitler și Stalin. România era pe listă. Stalin a cerut Basarabia și Bucovina de Nord, două regiuni cu o populație românească de peste 3 milioane de locuitori. Hitler și-a dat acordul, iar autoritățile bolșevice au dat un ultimatum statului român.

De teama unei invazii rusești de proporții, căreia România simțea că nu-i poate face față, reprezentanții guvernului au cedat cele două provincii fără să crâcnească. La numai patru zile, pe 30 august 1940, prin dictatul de la Viena, România rămânea și fără Transilvania de Nord-Vest, cu alte două două milioane de români. Hitler oferea acest teritoriu Ungariei, controlat de Miklos Horthy, aliat al lui Hitler. Pe 7 septembrie 1940, România pierdea și Cadrilaterul, prin tratatul de la Craiova. Acesta era oferit Bulgariei, un alt stat aliat al Germaniei Naziste. Pierderea acestor teritorii a stârnit indignare în rândul militarilor și a populației, mai ales că statul român nu a opus niciun fel de rezistență. În teritoriile ocupate, după retragerea armatei și administrației a început calvarul populației românești, expusă la măceluri și deportări.

Martiriul românilor bucovineni

La sfârșitul lunii iunie a anului 1940, armata românească dar și administrația era evacuată din Bucovina de Nord. Teritoriul de 6.262 km² a fost ocupat de Armata Roșie. Odată cu instaurarea administrației sovietice și a prezenței agenților NKVD a început bolșevizarea regiunii. Populația, majoritar românească, s-a trezit separată bruscă, aproape peste noapte, de rudele lor din Bucovina de sud, care rămăsese pe teritoriul României. Drama separării a fost dublată de măsurile sovietice de transformare a provinciei după standardele comuniste care prevedeau colectivizare, desfințarea proprietății private și vânătoarea ”elementelor moșierești”. Limba românească a fost înlocuită cu cea rusă în administrație. Tocmai de aceea mulți români au cerut să treacă în Regatul României, la rudele lor, din Bucovina românească. Au fost refuzați de autoritățile sovietice.

Peste 7000 de români au încercat să treacă fraudulos granița numai în anul 1940. Cei mai mulți au fost prinși. Sovieticii au trecut la represalii. Românii care aveau rude pe teritoriul României au fost declarați trădători și deportați în Siberia și Kazakhstan. Nu se știe cu exactitate numărul celor deportați. Totul s-a făcut pe repede înainte și în secret. Opresiunea sovietică a continuat și în anul 1941. Unul dintre cele mai sângeroase episoade legate de ocupația sovietică a Bucovinei de Nord s-a consumat pe 1 aprilie 1941. A fost o zi a păcălelilor macabră a autorităților sovietice din Bucovina. Agenții NKVD au lansat zvonuri false cum că autoritățile sovietice lasă românii să din Bucovina să treacă granița în România. În acest context, 3000 de români dornici să scape de stalinizare, din satele Pătrăuți, Cupca, Corcești, Trestiana, Oprișeni, Suceveni dar și alte cătune s-au organizat, bucuroși, să treacă granița. „Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din ţară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, şi-au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră”, scria Gheorghe Mihailiuc în cartea „Dincolo de cuvintele rostite”.

Coloana de români, cu un steag mare în frunte, a străbătut nestingherită traseul către graniță. În zona numită ”Fântâna Albă„, la trei kilometri de frontieră, oamenii au fost somați de soldații sovietici să se oprească. Supraviețuitorii spun că totul a fost premeditat, rușii având amplasate mitraliere în pădure. La scurt timp după somație, sovieticii au deschis focul, lovind în plin. „Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor Bucovineni. Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit, hăt, departe, peste codri. Cineva din mulţime a strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale:«Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul”, arată Gheorghe Mihailiuc în lucrarea deja menționată. Au murit femei, bărbați, copii. Nu se știe cu exactitate numărul victimelor. Cei care au scăpat de mitraliere au fost urmăriți de soldați călare și tăiați cu săbiile. Unele date indică că la Fântâna Albă au fost măcelăriți 2000 de români. După acel incident, în anul 1941, 13.000 de români bucovineni au fost deportați în Siberia.

Vieți distruse în Basarabia sovietică

Soarta bolșevizării și a represaliilor crunte i-a așteptat și pe românii basarabeni . După un an de acomodare și transfer de administrație și armată, în 1941, începuse și stalinizarea Basarabiei. Epurea sovietică își propunea să scape de intelectuali, preoți, țărani înstăriți, proprietari de magazine sau mici întreprinderi. A fi român era o problemă majoră în Basarabia acelor vremuri. De altfel, pe criterii etnice au început și deportările masive, mai ales în Siberia și Kazakhstan, în lagăre de muncă. Reprezentantul URSS, îi cere lui Stalin în primăvara lui 1941 să deporteze rapid 5000 de români, fiind acuzați de trădare și complot anti-sovietic. În vara lui 1941, soldații sovietici și agenții NKVD au intrat peste oameni în case. Le dădeau doar 15 minute să i-a cu ei ce puteau din agoniseala de o viață. Limita maximă de greutate a bagajului era de 10 kilograme. Familiile erau despărțite brutal. Bărbații, trecuți de 18 ani era separați și duși în altă destinație, față de femei și copii. Oamenii erau încărcați în camioane, duși la gară și mai apoi în vagoane de transport vite. În bătaie de joc, primeau pentru drum, fiecare om, câte 200 de grame de apă pe zi, iar ca mâncare doar pește sărat, care contribuia la setea ucigătoare. Fără minimul de condiții de igienă sau asistență medicală, ca niște animale, mulți mureau pe drum și erau aruncați direct pe câmpuri. Se presupune că numai în vara lui 1941 au fost deportați în aceste condiții 18.000 de basarabeni iar în luna octombrie a aceluiași an, încă 22.000.

Măcelurile hortyștilor în Transilvania

Unul dintre cele mai crunte episoade ale anului 1941 au fost masacrele din Transilvania. După Dictatul de la Viena, Ungaria horthystă ocupa, în septembrie 1940, Transilvania de Nord-Vest, adică 43.493% de kilometri pătrați cu o populație de 2.5 milioane de locuitori. Conform datelor de la aceea vreme, 37.1% din populație era formată din maghiari și secui, restul alte etnii, dintre care cea majoritară românească. Ocupația s-a produs într-un mod asemănător cu cea bolșevică, radicală, brutală, fără compromisuri. Limba română a fost înlăturată total din administrație, iar cei considerați problematici pentru noul regim erau arestați. Nu a durat mult până la începerea barbariei și măcelurilor. Totul a început în localitatea Nușfalău, aparent ca un incident izolat. Pe 8 septembrie 1940 nouă persoane au murit după un atac al soldaților maghiari, spune un raport din 1946. Au urmat însă și alte incidente, despre care martorii sau cei care au studiat întâmplările spun că au fost marcate de o cruzime fără margini. Pe 9 septembrie, un grup de soldați horthyști ajung în localitatea Treznea, la 15 kilometri de Zalău.

Au declanșat un atac brusc și sângeros asupra populației civile românești. Primii care au murit au fost niște copii care pășteau vitele pe câmp. Au urmat și alte familii, femei, bărbați și copii, împușcați fără milă. ”Deodată, au răsunat împuşcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniştea şi neputinţa îşi dăduseră mâna, soldaţi înarmaţi se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moşnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat şi mai mult oamenii în sperieţi. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile şi, sub ameninţarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovaţi, care erau împuşcaţi, găuriţi cu baionete, conduşi spre locuri unde urmau să fie executaţi. Motivul? Erau români.”, povestea muzicologul Octavian Lazăr Cosma, a cărui familiei a fost ucisă la Treznea. Se presupune că la Treznea au murit 93 de oameni, omorâți direct pe munca câmpului sau executați. Ororile au continuat în satul Ip, atacat tot în toamna aceluia an. Acelașis scenariu de groază. Femei, bărbați, copii, bătrâni erau mutilați și uciși.

„Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminalii i-au executat pe fraţii mei. În faţa casei, la câţiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuşcată în piept cu cartuşe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împuşcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 anişori, care, disperată, striga «Unde esti maică?!», a fost secerată de gloanţele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împuşcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldaţi unguri au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn”, preciza Gavril Butcovan, un supravieţuitor din Ip, în cartea sa ”O pagină de istorie scrisă cu sânge. Mărturiile unui supravieţuitor al masacrului de la Ip”. Supraviețuitorii descriu atrocități îndreptate împotriva femeilor gravide și a copiilor.

„Înainte de a fi executaţi, mulţi români au fost torturaţi, bătuţi, li s-au tăiat mîinile, nasul, urechile, limba, organele genitale, le-au fost scoşi ochii, femeilor le-au fost tăiaţi sânii şi gravidelor le-au fost scoşi feţii din burtă cu baionetele. (...) Doi bătăuşi duceau într-o desagă capul copilului Dumitru Bogza, împuşcat cu cartuşe dum-dum pe claia de gunoi, până i-a fost secţionat gâtul", se arată în aceeași lucrare a lui Butcovan. Atacuri brutale asupra populației românești au avut loc și în localitățile Cerișa, Marca, Brețcu. Conform datelor oficiale ale Secretariatul de Stat pentru Naţionalităţi, în perioada 1940-1941, au fost ucise 919 persoane. Pe lângă români, victime au căzut și evreii dar și romii. În general, pentru aceste masacre au fost responsabili extremiști din trupe paramilitare maghiare precum ”Vânătorii turanici”, ”Garda zdrențăroșilor” sau ”Ordinul Vitejilor”.