„Weekend Adevărul“: Aţi cerut şi obţinut cetăţenia română la 57 de ani după primul dumneavoastră contact cu România. Ce sentimente vă încearcă?
Un sentiment de bucurie şi expectativa că voi putea fi tratat ca un român.
Care a fost principalul motiv pentru care aţi cerut cetăţenia română?
De-a lungul anilor, multe m-au legat de România, atât familia, cât şi prietenii şi cultura. Acordarea cetăţeniei mă face să mă simt şi mai aproape de această ţară şi de oamenii ei.
În ce procent simţiţi cetăţenia britanică şi în ce procent cetăţenia română?
Este ca atunci când ai doi copii – îl iubeşti pe fiecare în felul lui, dar şi pe amândoi la fel.
Cu pantofii italieneşti, pe cărările de la Sinaia
Care este prima amintire pe care o aveţi legată de România?
Prima este legată de participarea în 1965 la cursurile de vară, organizate de Universitatea Bucureşti, la Sinaia. Pentru mine era ceva straniu de tot. În primul rând, faptul că eram într-un fel de carantină la Sinaia. Nu puteam ieşi din complexul respectiv, care era rezervat pentru studenţii de la cursuri. Dar, ştiind ceva română, m-am împrietenit cu domnul care se ocupa de noi.
Erau diverşi „îngrijitori“ să le zicem, oameni care se ocupau de noi, în funcţie de ce limbă vorbeam. Era unul care se ocupa de grupul de limbă franceză, altul de grupul anglo-american, altul de chinezi. Domnul Nicolae Lupu era ziarist la „Scînteia“, un om abordabil şi înţelegător. L-a impresionat faptul că ştiam ceva româneşte. Eu l-am întrebat dacă n-aş putea să ies de pe deal, să mă duc în oraş la o librărie să cumpăr ceva literatură română, pentru că la Londra aveam foarte puţină. Aveam ceva din clasicii români – Eminescu, Creangă, dar n-aveam nimic din literatura contemporană. Şi atunci domnul Lupu mi-a spus că o să se intereseze dacă se poate. După vreo două zile, mi-a dat acordul.
Toţi ceilalţi studenţi erau duşi în excursii de grup la Braşov, la Râşnov, dar eu eram singurul care ceruse să meargă la o librărie. Trebuia să fiu înapoi până la ora 18.00. Aşa că am coborât, am găsit o librărie, unde m-a atras un roman de-al lui Titus Popovici, „Setea“. L-am cumpărat, iar când am ieşit, am dat peste trei tineri îmbrăcaţi cam la fel. Se uitau la pantofii mei care erau italieneşti, mocasini. M-au întrebat de unde sunt, le-am zis şi i-am întrebat „De ce vă tot uitaţi la pantofii mei?“. Iar ei m-au pus să mă uit la ai lor. Erau identici. Erau ceea ce se numea „stas“, producţia de masă. Atunci mi-a picat fisa.
Aţi petrecut după-amiaza cu acei tineri?
M-au invitat la un cico, într-o cabană, în pădurea de lângă Peleş, spuneau că acolo se adună tineretul, studenţii. Era duminică. M-au dus la cabană, care era plină de fum. Aveau un tonomat la care se punea tot timpul muzică anglo-americană, muzică rock, Beatles şi alţii. Ei m-au rugat să traduc unele dintre cântece în română. Am tradus câteva. Mi-au mulţumit şi m-au condus în apropierea zonei unde eram cazat. Ăsta a fost primul contact neoficial cu românii.
Acces inedit la condica albastră
Care ar fi cea mai specială amintire legată de România?
Cea mai specială a fost întâlnirea din vara lui 1993 cu domnul Virgil Măgureanu, directorul SRI-ului. La începutul anilor ’90 făceam parte dintr-o comisie de ajutorare a României, formată de Ministerul de Externe din Marea Britanie.
În 1993, ministrul de Externe m-a chemat la el şi mi-a zis că a primit o cerere de la domnul Virgil Măgureanu ca englezii să ajute în problema tineretului infracţional, cu legislaţia pe care o aveam în Anglia: „Eu nu vreau ca un diplomat de-ai mei să intre în contact cu domnul Măgureanu, pentru că ştim care e trecutul lui. Dar dacă dumneavoastră sunteţi dispus să mijlociţi transferul acestei legislaţii, noi am fi recunoscători“.
Sigur că am vrut să am posibilitatea să stau de vorbă cu domnul Măgureanu. Am venit la ambasada din Bucureşti, iar cei de acolo au stabilit o zi să mă întâlnesc cu el, chiar la sediul SRI-ului, aflat atunci în drum spre Otopeni, la fostul comandament german din timpul războiului. Am dus legislaţia, el mi-a mulţumit şi după ce am conversat, l-am întrebat despre Revoluţie şi altele.
Apoi dumnealui m-a întrebat: „Şi eu cu ce vă pot ajuta?“. Moment în care l-am întrebat dacă n-aş putea vedea ceva documente de la Securitate, că mă interesa istoria ei. Dar n-am cerut dosarul meu, nu m-am gândit. Mi-a cerut patru teme care mă interesau. Le-am scris acolo, aşa, pe moment: înfiinţarea Securităţii, în august ’48, rezistenţa în munţi, procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi o mostră dintr-un raport al Securităţii din anii ’50, dintr-o regiune – asta ca să văd cu ce probleme se ocupa Securitatea locală. Am ales Constanţa. Domnul Măgureanu mi-a dat numărul lui personal de mobil şi mi-a zis să îl sun peste două luni.
Şi v-a aprobat cererea?
Da. După două luni m-am întors, i-am dat telefon, iar el mi-a zis: „Da, domnul Deletant, vă aştept, veniţi, sunt la sediu“. Ajuns acolo, lângă Măgureanu era un colonel. Se aprobaseră toate cele patru teme. „Domnul colonel şi un şofer vă aşteaptă la Arhivele Statului, mâine, la 6.00 dimineaţa“. A doua zi, m-am prezentat acolo, a venit maşina, s-a dat jos colonelul respectiv şi, împreună cu şoferul, am cărat împreună volumele. Ne aştepta o doamnă. M-au dus în sala de lectură unde colonelul i-a spus doamnei: „Domnul profesor va studia aceste documente cu permisiunea domnului director. El nu va semna absolut nimic, nu veţi arăta nimănui aceste documente“.
Am rămas cu toate volumele. Nici nu ştiam de unde să încep. Îmi aduc aminte că primul volum pe care l-am deschis era despre procesul Pătrăşcanu şi volumele aveau o foaie de consultare unde erau trecuţi cei care consultau volumul, unde trebuia să se semneze. Singurul om care semnase pe mai multe fusese Alexandru Drăghici, ministru de Interne în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Am rămas oarecum perplex, că mi-am dat seama că probabil nimeni altcineva nu le văzuse. Erau documente foarte interesante. Am stat acolo şi multe le-am copiat de mână. Mi-au spus că dacă vreau să fie microfilmate, trebuia să plătesc un dolar cadrul. Eu n-aveam atâţia bani. Am zis că nu pot, că o să selectez.
Aveam 600 de dolari. Cât am stat acolo, vreo două săptămâni, am cerut să fie microfilmate destule documente. Pe lângă documentele pe care le-am văzut, mi-au dat un registru, o condică de contabilitate, cu coperte albastre, care n-avea cotă. Când l-am deschis, totul era scris cu creionul. Erau toţi angajaţii Securităţii, de la înfiinţarea ei, în 30 august 1948, de la Pintilie, Bodnarenko la Alexandru Nicolschi, amândoi, şefi ai Securităţii, până la ultimul ofiţer. 4.000 de ofiţeri superiori, grupaţi întâi pe direcţii, apoi pe regiuni. Uitându-mă, am văzut că la anumite poziţii lipseau numele. Când a venit colonelul, care mai trecea din când în când ca să vadă ce fac pe acolo, i-am spus: „Domnule colonel, dar nu înţeleg. Aici, la poziţia 365, nu figurează nimeni“. El mi-a răspuns: „Ştiţi de ce? A fost fie dat afară, fie dat dispărut“. Îi ştergeau literalmente. De aia erau trecuţi cu creionul. Sinistru.
Fiind cu creionul, nu puteau să fie microfilmate. Aşa că am copiat de mână toate numele astea, ca să am în cap o idee. Când s-a deschis accesul la CNSAS, doi sau trei directori m-au întrebat de această condică. Între timp, scrisesem cartea mea „Ceauşescu şi Securitatea“, unde mă refer la ea şi unde spun că n-are cotă, explicând şi de ce. Directorii respectivi mă întrebau cum arăta, unde credeam că poate să fie, că nimeni nu mai dădea de ea. Deci niciun cercetător nu poate s-o consulte, nu poate dovedi că există. Bănuiesc că nu cred că am inventat numele astea, adică prea erau toate datele. În aceeaşi carte, am listat toţi ofiţerii superiori din Decembrie ’89. Am pus numele şi ce funcţie aveau. Majoritatea istoricilor au publicat datele, dar fără nume. Este foarte important ca publicul românesc să ştie cine a făcut parte din această instituţie care a făcut ce a făcut.
