„Există o victorie mult mai dificilă, însemnând înfrângerea iluziilor mincinoase care reprezintă pentru om o sursă de sclavie, a unei sclavii de care el nu îşi dă seama. Omul trăieşte în sclavie, adesea fără să fie conştient şi uneori chiar plăcându-i starea lui. Omul aspiră şi spre libertate, dar ar fi o greşeală să credem că omul iubeşte libertatea şi ar fi o greşeală şi mai mare să credem că libertatea este un lucru uşor. Dimpotrivă: libertatea este dificilă, iar sclavia este uşoară.“ Acest citat aparţine unui rus, Nikolai Berdiaev, convertit de la marxismul la care s-a adăpat şi Ion Iliescu, într-un acerb critic, din interior, al sistemului. Iliescu, spre deosebire de Berdiaev, a rămas neschimbat.
Ruşii au perceput probabil cel mai bine natura duplicitară, de iluzionist, a lui Ion Ilici Iliescu, iar viaţa sa este aceea a unui perpetuu scamator, un histrionic desăvårşit aproape. Histrionicul este un fals, un ipocrit, un măscărici, un gesticulant ridicol, o persoană ipocrită, perfidă, un şarlatan ce pretinde că este altceva decåt este de fapt.
Histrionismul (termen derivat din latinescul histrionicus - bufon, comedianţi purtători de măşti) este expresia unei dezordini a personalităţii, definită clinic şi caracterizată printr-o excesivă manifestare emoţională, labilitate psihică, stil teatral de exprimare, nevoia de captare a atenţiei, de a fi în centrul atenţiei dacă se poate, o obişnuinţă manipulativă persistentă.

Schizofrenicul Iliescu, stăpânul iluziilor

O trăsătură aparte a histrionicului este şi catarsisul afectiv facil: izbucneşte în descărcări dezordonate şi demonstrative, dramatizează conţinutul comunicării, deseori fabulează, iar manifestările asociate includ egocentrismul, autoindulgenţa, exchibiţionismul, manifestarea exagerată a emoţiilor, o excesivă sensibilitate faţă de orice fel de critică. L-aţi recunoscut cu uşurinţă pe Ion Iliescu, nu-i aşa?
Histrionismul este diagnosticat preponderent la femei şi este legat de vechea noţiune a isteriei (hysteria, de la grecescul hystera - uter), o tulburare somatică cu efecte psihice, unele dintre acestea suprapunându-se manifestărilor psiho-patologice tipice şi manifeste ale histrionismului. De altfel, hysterical personality şi-a transferat în timp înţelesul devenit histrionic personality disorder, boală ce se întâlneşte şi cu diagnoticul schizofreniei.
Purtătorii de măşti, bufonii, actorii au tendinţe schizoide evidente deoarece îşi petrec viaţa jucând roluri, impresionând pe alţii, întruchipând personalităţi cu care nu au nimic în comun, sfârşind adesea prin a fi captaţi atât de mult de încât îşi topesc propria personalitate într-un alt rol, alienându-se până la anulare personală.
De la lansarea iluziei Libertăţii şi a Salvării, prin pseudo-mântuitorul Ion Iliescu, în decembrie 1989, România a ajuns un stat după chipul şi asemănarea sa - un stat schizofrenic, întemeiat pe o mitologie falsă a Salvării Naţionale, reiterată an de an cu ocazia „sărbătoririi Revoluţiei“.
Prin voia Celui Ales de sovietici, Ilici al nostru/al lor, România este în continuare condusă de politruci comunişti sau de copiii acestora, stâlpi de bază ai CC al PCR, membrii castei vechilor comunişti şi urmaşii acestora. Sclavia le-a devenit chiar dulce românilor, care se tot întrec în comemorări festive ale „eliberării“ din Decembrie 1989, în timp ce sunt din ce în ce mai striviţi de presiunea „iluziilor mincinoase“ de care pomenea Berdiaev.
Cele trei iluzii, elemente ale cacialmalei intitulate Revoluţia română, s-au împletit organic: era nevoie de „teroriştii care trag din toate poziţiile“, după cum îi descria Ion Iliescu, „orfanii lui Ceauşescu“, cică, după cum preciza Nicolae Militaru la televiziune, care trebuiau stopaţi prin forţa militară reunită a întregii Armate, sub comanda sa, desigur.

Mitul războiului cu „teroriştii“, în scopul „Salvării Naţionale“

Ca atare, conform Comandamentului Artileriei, în decembrie 1989, o uriaşă cantitate de muniţie a fost trasă „împotriva bandelor teroriste“: „În perioada 22.12.1989 - 27.12.1989, s-au consumat pe timpul acţiunilor de luptă 12.632.670 cartuşe, 666 lovituri pentru
AG 7, 58 lovituri pentru AG 9, 3.008 proiectile antiaeriene, 221 lovituri pentru tunul de de 100 mm de pe tanc, 1162 grenade de mână, 36 bombe de 82 mm, 2 proiectile antitanc de 85 mm şi 11 grenade antitanc. 14.883 de arme au intrat pe mâinile populaţiei neinstruite. Celor peste 13 milioane de cartuşe li se mai adaugă alte sute de mii de cartuşe, trase în perioada 28 - 31 decembrie 1989“. Este sumarul în cifre seci al unui adevărat război, în urma căruia, după fuga Ceauşeştilor, au fost omorâţi în România 957 de oameni, respectiv 90 la sută din totalul de 1.116 de victime ucise în Decembrie.
Această jertfă de sânge a întreţinut mitul, iluzia războiului cu „teroriştii“, război care a fost câştigat de pseudo-Apostolii lui Iliescu, Cel Întâi Chemat (adus de ambasadorul sovietic n.n) la balconul CC pentru a propovădui Salvarea, respectiv, în termenii săi, pentru a se readuce România pe calea socialismului „care a fost doar întinat de Ceauşescu“.
De la acel moment, preluarea reală a Puterii s-a consumat prin preluarea presupuşilor „terorişti“, adică a blamatei forţe operative a Securităţii. Preluarea efectivă a Puterii de către agentura rusă a histrionicului Ilici a avut loc în intervalul în care, ca şi azi, românaşii se îndopau până la crăpare, de la Crăciun până la Sf. Vasile.

Etapele preluării „Puterii de Stat şi de Partid“

În data de 22 decembrie 1989, la ieşirea lui Iliescu la balcon, Departamentul Securităţii Statului (DSS), gardienii sistemului de stat şi de partid din România, avea un efectiv total de 15.312 angajaţi, dintre care 10.114 ofiţeri, 791 maiştri militari, 3.179 subofiţeri şi 1.228 personal civil. În unităţile centrale ale Securităţii lucrau 6.602 persoane, în cele teritoriale şi la Securitatea Municipiului Bucureşti - 6.059, în şcolile de pregătire şi perfecţionare a cadrelor - 225, iar în unităţile speciale acoperite - 2.426, dintre care 1.892 ofiţeri. De asemenea, mai activau peste 400.000 de informatori. Toată această forţă a devenit baza noii Puteri „salvatoare“.
În Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, citit la Televiziune de Ion Iliescu pe 22 decembrie 1989, în cursul serii, se anunţa că „întreaga putere în stat este preluată de Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Lui i se va subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne“. Ulterior, Iliescu, respectiv CFSN, a revenit pe data de 24 decembrie cu un alt comunicat, în care se arăta: „Unităţile Ministerului de Interne se vor integra în Ministerul Apărării Naţionale, care preia comanda unică asupra tuturor trupelor şi mijloacelor de luptă ale ţării“.
Mutarea următoare a lui Iliescu a avut loc la data de 26 decembrie, când CFSN-ul său a emis un decret, cu un unic articol, care avea următorul conţinut: „Se numeşte în funcţia de Ministru al Apărării Naţionale generalul-colonel Nicolae Militaru“. Imediat după instalarea în funcţie, noul ministru al Apărării a semnat, alături de Ion Iliescu, un prim nou decret. La articolul 1 al Decretului CFSN nr. 4 se preciza: „Trec în componenţa MApN Departamentul Securităţii Statului, Comandamentul Trupelor de Securitate, împreună cu organele şi unităţile din subordinea acestora. Sunt incluse în acestea structura, bugetul, personalul, armamentul, muniţia, tehnica din dotare, fondurile fixe, precum şi activul, şi pasivul din ţară şi din străinătate“.
În data de 31 decembrie, imediat după arestarea lui Iulian Vlad şi a apropiaţilor săi, preşedintele CFSN, Ion Iliescu, l-a numit comandant al Departamentului Securităţii Statului pe Gelu Voican Voiculescu (la acea dată viceprim-ministru în Guvernul provizoriu), iar începând cu data de 2 ianuarie 1990, generalul Militaru şi Voican Voiculescu au coordonat efectiv preluarea de catre MApN a Securităţii.

„Libertate te iubim ori învingem, ori murim“?

Acestea au fost etapele preluării efective a „Puterii de Stat şi de Partid“ - obiectiv al FSN menţionat de Militaru într-o înregistrare pe care chiar eu am oferit-o publicului în Piaţa Universităţii, în 1990. La vremea aceea încă trăiam cu iluzia Libertăţii şi eu, ca mulţi alţii. Am cântat şi am strigat „vom muri şi vom fi liberi“, am cerut Adevărul, am cerut „lucruri simple“: fără comunişti şi agenţi ruşi în fruntea ţării. Prin măscăriciul Iliescu a avut loc conservarea şi consolidarea privilegiilor elitei comuniste subordonate Imperiului rus.
„Revolvo“, de la care vine termenul de „Revoluţie“, înseamnă a întoarce pe dos, a răsturna. Activiştii comunişti creaţi la şcoala Moscovei şi Securitatea trădătoare care i-a slujit doar au întors pe dos România. Poate va veni timpul să ne scuturăm, să înfrângem iluziile mincinoase şi să punem mâna pe arme. „Un glonţ în cap pentru trădători“ ar putea fi un slogan mult mai bun decât înşelătorul „gândeşte liber“, la mişto, lansat de un alt iluzionist de-al lui Tataia Ilici.  George Roncea/Curentul

Distribuie Distribuie Comentarii