Timp de decenii, Suedia a fost privită ca un model funcțional al modernității europene: un stat al bunăstării, cu o democrație consolidată, un sistem educațional robust și o politică externă articulată în jurul valorilor umaniste. Din anii 1960 încoace, Stockholmul și-a asumat rolul de „putere morală” – primind refugiați din Vietnam, America Latină, Balcani, Orientul Mijlociu sau Cornul Africii.

Astăzi, Suedia se confruntă cu o realitate care zguduie tocmai aceste fundamente. Atentatele, împușcăturile, exploziile și asasinatele la comandă nu mai sunt excepții – ele s-au integrat în ritmul cotidian al presei și, mai grav, în rutina vieții urbane. În 2022, au fost înregistrate 62 de omoruri prin împușcare – de două ori mai multe decât în Anglia și Țara Galilor, țări cu o populație de șase ori mai mare.

Fenomenul a devenit sistemic. Iar în centrul acestuia se află o contradicție esențială: cum poate o societate profund egalitară, care oferă acces universal la educație, locuințe și sănătate, să eșueze tocmai în integrarea celor care beneficiază formal de toate aceste drepturi? se întreabă The Telegraph.

Crima organizată și transformarea culturii violente

O parte a răspunsului se află în schimbarea structurii criminalității organizate din Suedia. Dacă în trecut grupările infracționale aveau o organizare rigidă (precum clanurile de motocicliști), astăzi vorbim despre rețele fluide, deseori legate de origini etnice, cu ramificații transnaționale și o adaptabilitate ieșită din comun.

Cazul grupării Foxtrot, condusă de Rawa „Vulpea” Majid, este emblematic. Cu baze în Suedia, dar cu conexiuni active în Orientul Mijlociu, gruparea a reinventat sistemul de recrutare: tineri atrași prin anunțuri online, plătiți pentru asasinate, uneori instruiți să se filmeze în timpul execuției pentru a proba „livrarea” serviciului. Termenul „copii soldați” nu mai este rezervat zonelor de conflict din Africa Centrală — el definește astăzi o realitate suedeză.

Mai îngrijorător este faptul că acești tineri nu provin doar din familii marginalizate. După cum arată și jurnalistul Diamant Salihu în cercetările sale, unii provin din medii stabile, cu frați care au reușit academic sau profesional. Alegerea devine astfel una conștientă, nu doar circumstanțială.

Eșecul integrării sau iluzia integrării?

Multă vreme, Suedia a refuzat să recunoască existența unui fenomen de segregare socială. Politicile publice s-au concentrat pe ideea „unei societăți unice”, în care diferențele culturale sunt absorbite prin participare civică și acces la servicii. În practică, însă, segregarea urbană s-a adâncit. În anumite cartiere, școlile sunt frecventate aproape exclusiv de copii din familii migrante. Limba suedeză nu mai este întotdeauna prima limbă vorbită, iar referințele culturale se fragmentează între generații.

Salihu, el însuși migrant de origine kosovară, remarcă o diferență de fond: „Când am emigrat eu, în clasă eram poate 20% copii de origine străină. Astăzi, în multe școli, procentul este de 90%.” În aceste condiții, „integrarea” riscă să rămână o construcți teoretică.

În plus, suprapunerea dintre marginalizare, identitate și aspirații materiale facilitează radicalizarea. Rețelele sociale au devenit vehicule de validare pentru o cultură a violenței care recompensează vizibilitatea și brutalitatea. Aici intervine un nou tip de actor: „gangfluencerul”, figura carismatică a infracționalității urbane, mediatizată, urmată și imitată.

Răspunsul statului: legislație reactivă și tensiuni politice

Guvernul suedez a început să reacționeze, însă tardiv și, adesea, sub presiunea opiniei publice. Pedepsele pentru minori au fost înăsprite. Poliția a fost dotată cu mai multe resurse. S-au propus limite pentru utilizarea rețelelor sociale în contextul recrutării infracționale. Iar platformele criptate precum Encrochat au permis destructurarea unor rețele.

Totuși, aceste măsuri sunt, în esență, reactive. Fără o regândire sistemică a coeziunii sociale, a redistribuirii resurselor și a contractului social dintre stat și cetățeni (indiferent de origine), rezultatele vor fi limitate.

În paralel, polarizarea politică se accentuează. Partidul Democrații Suedezi, cu o agendă anti-imigrație, câștigă teren și influență. Iar în discursul public, problema se simplifică periculos: „migrația e cauza”, fără a distinge între politici de integrare incoerente, lipsa de intervenție timpurie și externalizarea responsabilității educaționale către școală.

O criză care depășește frontierele Suediei

Fenomenul nu este izolat. În 2022, un membru al unei rețele suedeze a fost condamnat în Marea Britanie pentru uciderea unui interlop suedezo-albanez. Alții s-au refugiat în Irak sau Turcia, unde posedă cetățenie și sunt protejați de extradare.

Într-o lume interconectată, crima organizată nu mai este un fenomen local. Suedia este un caz de studiu — nu o excepție. Iar întrebarea fundamentală, pe care alte state europene ar trebui să și-o pună, nu este dacă vor ajunge într-o situație similară, ci când și în ce formă.

Vulnerabilitatea idealului

Cazul suedez nu reprezintă un eșec al generozității, ci al aplicării naive a acesteia. Valorile umaniste nu sunt suficient de rezistente fără instituții capabile să le protejeze și să le adapteze. Integrarea nu se produce spontan, prin simpla coabitare. Iar dacă statul nu exercită autoritate acolo unde este nevoie — fie în școală, pe stradă sau în mediul digital — autoritatea va fi preluată de cei care știu să o impună prin forță, scrie The Telegraph.

Diamant Salihu scrie despre toate acestea fără resentiment și fără panică. Dar tonul lui devine, inevitabil, unul de avertisment: nu suntem în fața unei simple crize de securitate, ci a unei posibile fracturi istorice — între idealul unei societăți incluzive și realitatea unui contract social aflat în derivă, susține el.