Alina Panina, fost sergent în poliția de frontieră, s-a aflat printre cele 108 ucrainence eliberate din lagărele rusești în urma unui schimb de prizonieri de război. Tânăra, care s-a aflat timp de cinci luni în închisoarea Olenivka din Donețk a povestit pentru The Guardian prin ce a trecut înainte de a se preda, și condițiile închisorii recunoscută pentru numeroase abuzuri.

Povestea Alinei Panina (25 de ani) a început în Mariupol, un oraș acum ruinat, supus unui atac rusesc – ale cărui orori cu greu vor putea fi uitate de supraviețuitori.

Când Vladimir Putin și-a lansat „operațiunea militară specială” pe 24 februarie, Panina efectua un control, împreună cu doi câini special atrenați, în portul Mariupol, cel mai mare din Marea Azov. I s-a ordonat să se alăture forțelor defensive care se adunseră la o fabrică de oțel mai mică a orașului, cunoscută sub numele de Azovmash, la periferia nordică.

Acolo a rămas, în timp ce rușii au intrat în oraș, încercând cu disperare să-și liniștească câinii, în timp ce se auzea explozie după explozie.

„S-au calmat după câteva săptămâni. Dar a fost greu”, a spus Panina.

După șase săptămâni, ea s-a retras la uzina Azovstal, unde i-a văzut pentru prima dată pe soldații ruși. „Erau la o distanță de 20 de metri de noi. I-am văzut pe ruși cu ochii mei și ei m-au văzut”.

Panina, s-a ascuns împreună cu alți 70 de polițiști de frontieră într-un buncăr al uzinei. "A fost foarte înfricoșător. Buncărul se afla la 100 de metri de mare, într-o zonă deschisă, fără construcții metalice care să-l protejeze”, a spus ea.

Pe 12 aprilie, rușii și-au mutat atenția de la Azovmash la Azovstal și au început să atace cu artilerie grea.

La un moment dat și buncărul ei a fost lovit, dar ea tocmai ce ieșise afară pentru a scoate câinii la aer.

"Cred că cel puțin 10 din cei 70 de oameni din buncărul nostru au murit", a povestit ea tristă.

Predarea

Pe 16 mai, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a anunțat într-o alocuție televizată că „apărătorii Mariupolului” vor fi acum eliberați.

Mesajul respectiv nu a ajuns la Panina și la grupul ei. „Comandantul nostru a venit la noi și a spus că predarea este singura modalitate de a ne salva viețile. El a spus: „Vom organiza o listă. Primele 20 de persoane dintre soldații răniți și apoi alte 20 de persoane.” Eu eram în al doilea grup”.

Pe data de 17 mai, la ora 10 dimineața, Panina a ieșit din Azovstal, pentru a se preda. "A fost terifiant pentru că am ieșit fără arme sau veste antiglonț. Am mers 5 km de la buncăr până la soldații ruși. Totul era distrus, se vedeau rachete rămase neexplodate. Era ca și cum pământul ar fi fost săpat de muncitori".

Soldații aranjaseră ca jurnaliștii ruși de propagandă să fie prezenți, în timp ce femeile erau conduse la autocare. „Au vrut să știe cine sunt și de ce am câinii, mă filmau”, a spus Panina. Animalele i-au fost luate, la fel și mâncarea pe care o aveau la ei.

Acum prizonieri de război, ei nu aveau idee încotro se îndreaptau și nici ce îi aștepta. Autocarele au condus timp de cinci ore. Panina a văzut un semn rutier pentru Olenivka pe drum, dar nu știa nimic despre reputația îngrozitoare a închisorii, unde se comit numeroase abuzuri, iar condițiile sunt groaznice.

Era ora 21.00 când autocarul a ajuns la închisoarea Olenivka din Donețk. Bărbații și femeile au fost despărțiți și toți au fost percheziționați foarte amănunțit, fiindu-le confiscate ceasurile și inele.

„Din cauza locului în care am fost, oamenii se trezeau țipând”

Panina a fost dusă împreună cu alte șase femei într-o celulă de 6 metri pe 4 metri, cu patru paturi de lemn goale. A doua zi au fost interogate despre locul lor de muncă. O zi mai târziu, în celulă au mai fost aduse încă două femei, iar într-o săptămână, erau deja 28 de oameni acolo.

După câteva zile, rușii le-au dat câteva saltele pe care le-au întins pe podea, nu departe de toaleta neacoperită. Ele au stat în tot acest timp în hainele pe care le aveau de la uzina Azovstal. Aveau dreptul doar la o plimbare de 15 minute o dată pe zi, în curte, și un duș o dată pe săptămână, dar nu mereu se respecta.

„Blocul nostru avea 10 celule la un etaj, care era plin de femei, și un etaj superior, cu celule pentru bărbați”, a spus Panina. „Nu aveam voie să vorbim cu ei [bărbații]”.

O femeie din celula ei avea un braț fracturat. iar o alta era rănită la cap de schije, dar au avut noroc că în celulă se aflau și două doctorițe care au primit o trusă medicală de la forțele ruse. În ce privește mâncarea, primeau crupe de cereale fierte – amestecate cu pui la micul dejun și cu pește la cină.

Nopțile erau dificile: „Din cauza locului în care am fost, oamenii se trezeau țipând. Era greu să dormi pentru că cel mai mic zgomot îi alarma pe toți. Dar am devenit ca niște surori. Ne petreceam timpul vorbind despre rețete, împletindu-ne părul. Citeam. Rușii ne-au dat câteva cărți despre istoria lor.”

Apoi, pe 29 iulie, la ora 22:00, după numărătoarea obișnuită a prizonierilor din celulele lor de către gardieni, a avut loc o explozie puternică urmată de țipete. 53 de prizonieri ucraineni au fost uciși și 75 de răniți – în principal soldați din complexul Azovstal, inclusiv din Regimentul Azov. Despre explozie Kievul spunea că a fost provocată de Moscova pentru a reduce la tăcere victimele torturii.

Schimbul de prizonieri

Iar într-o dimineață, în urmă cu doar două săptămâni, celor 28 de femei li s-a fost ordonat să iasă din celule , apoi au fost urcate în autobuze și au fost duse în orașul-port rusesc Taganrog. De acolo au fost transferate cu vehicule militare Kamaz la Rostov-pe-Don, iar după o oră de mers au fost îmbarcate într-un avion militar.

„În tot acest timp, rușii nu ne-au spus nimic”, a spus Panina. „Am stat în închisoarea din regiunea Voronezh timp de două săptămâni. Apoi ne-au mutat înapoi la Taganrog pentru două zile înainte de a fi transportați de acolo în Crimeea. Cred că era undeva lângă orașul Sevastopol.”

De acolo, tânăra, alături de alte 107 ucrainence prizoniere de război, aveau să fie duse cu autocarele spre sudul regiuneii Herson.

Autocarele s-a oprit pe malul unui râu. "Nu ni s-a spus nimic", a spus ea. Dar apoi a fost dat ordinul de a traversa podul din Kam'yans'ke, unde se află un mic sat de află pe linia frontului.

"Când ne-am văzut soldații, unele fete nu și-au putut reține emoțiile. Au strigat: glorie Ucrainei! Unele fete au început să cânte imnul național al Ucrainei. Unele fete nu și-au mai putut reține lacrimile și plângeau. Au căzut în genunchi pe pământ."

În timp ce cântau și lacrimile le curgeau pe obraji, prizonierii ruși stăteau stânjeniți alături, așteptând să fie dați la schimb rușilor. "M-am uitat țintă spre ei, dar nu m-au privit în ochi” , a spus Panina. „S-au uitat în pământ".

Panina se află acum într-un spital militar unde a fost vizitată și de părinții ei, mama Oksana, în vârstă de 45 de ani, și tatăl Volodimir, în vârstă de 44 de ani, un fost miner.

„Sunt bine. Băieților noștri care sunt încă în captivitate rusă că le doresc și lor aceste momente fericite. Îi așteptăm”.

În urma schimbului de prizonieri, Rusia a recuperat 110 persoane.