În anumite segmente ale societății, chiar și în rândul credincioșilor ortodocși, există opinia că Biserica Ortodoxă Română este foarte bogată, iar credincioșii sunt „înapoiați”, spune antropologul Mirel Bănică. „Unele mănăstiri sunt într-adevăr bogate, dar multe sunt foarte umile, chiar sărace. Într-unele, călugărițele şi călugării lucrează, muncesc, agricultură, mici meșteşuguri”, descrie antropologul o viață de zi cu zi pe care încearcă să o dezvăluie românilor.

• Doctor în ştiinţe politice al Universităţii din Geneva, Elveția, Bănică a lansat recent cartea „Între două lumi. Monahismul ortodox și modernitatea”. În ea, Bănică face un studiu al vieții și economiei mănăstirești din România pe baza observațiilor directe, culese ani de zile, la fața locului.
• Într-un dialog inițiat de Lucian Popescu pe Contributors, autorul cărții apărute la Polirom atinge o discuție acută în societate: ”Un fin şi rafinat editorialist al societăţii civile scria că de fapt România ar fi împărțită în două. Că există România educată, europeană, frumoasă, laborioasă, IT, cu weekenduri la Praga și Paris, pe de o parte, iar pe de alta „România moaștelor”, compusă din ȋnapoiaţii ăștia care se duc la mănăstire, care sunt conservatori, anti-europeni”.
• „Dar eu am văzut pe teren şi dau mărturie despre asta, că România nu poate fi fracturată astfel”, spune Mirel Bănică.

„Generația noastră a fost şi ultima care a umplut, la propriu, mănăstirile de călugări şi călugărite. E o afirmație pe care am întâlnit-o de nenumărate ori în pe teren. Și care se verifică şi pe teren, o să vezi că sunt foarte mulți călugări și călugărițe care au 45-55 de ani. Decreţei, am putea spune”, povestește antropologul Mirel Bănică (53 de ani), în dialogul din Contributors .

Cum s-a ajuns la această refugiere în credință și chiar în monahism a unei generații care a lucrat la „multinaționale”, și a avut pondere importantă la crearea instituțiilor democrației și capitalismului românesc?

„Anii `90, când ne-am format noi, eram studenți, eram foarte tineri, au constituit o perioadă de descoperire romantică și eroică a ortodoxiei, inclusiv a monahismului ortodox”, crede Bănică.

Antropologul consideră că a acuza mănăstirile că încearcă să se managerieze economic ignoră misiunea acestora.

„Mănăstirile produc pentru a supraviețui, nu pentru profit”

„Oamenii, lumea laică – și nu nu mă refer aici doar la mănăstirile românești – văd mănăstirile ca rupte de timp, izolate, niște locuri liniștite. Dar mănăstirile nu ar fi rezistat dacă nu aveau acest randament teribil care le-a permis să supraviețuiască. Randament economic, existențial și managerial”, spune el.

„Mănăstirile produc pentru a supraviețui și pentru a-și asigura existența, continuitatea ȋn timpul laic, nu pentru profit”.

Pentru realizarea cărții, Mirel Bănică s-a documentat în pandemie, când nu putea merge în mănăstiri. Apoi a luat drumul rețelei monahale din România.

„Poți întâlni mănăstiri care sunt foarte sărace, „lipsite”, nu știu dacă e cuvântul bun, mănăstiri modeste ȋn care călugării au o existenţă foarte umilă și foarte… „monahală”. Și sunt mănăstiri bogate care s-au transformat – sau au fost mereu – în obiective turistice, unde călugării nu mai muncesc fizic, ci doar slujesc, pentru că au de ȋntreţinut un flux turistic constant sau de pelerini, datorită unor moaște sau icoane miraculoase pe care le au ȋn grijă. Sau calităţilor de duhovnici ale unora dintre ei”.

„Pelerinii” i-au înlocuit pe „turiști”

„Ca o paranteză, termenul, calitatea de „turist” nu e prea iubită în mănăstiri. Toți au devenit pelerini. Dacă până prin anii 1990 în literatura chiar și religioasă întâlneai des cuvântul turist, deodată, un semn al vremurilor, cam din 2000 încoace, toți au devenit „pelerini”.

„Unele mănăstiri sunt foarte bogate – cel puţin aşa se vede dacă ţinem cont de construcţiile şi amenajările pe care le-au făcut – în altele mai puțin sau deloc. Dar în general e o lume închisă, adică nu poți să-ți dai seama de intimitatea unei mănăstiri dacă nu stai foarte mult timp în ea, pentru că nu se poate altfel. O lume care are regulile ei”.

„În mănăstiri, fiecare își poate găsi pacea, de la sfinți până la ultimii ticăloși”

„Mănăstirile continuă să-și îndeplinească rolul pentru care au fost create. Ele oferă adăpost unor oameni care nu mai vor să aibă de-a face cu tumultul vieții. Punct. În mănăstiri, fiecare își poate găsi pacea, de la sfinți până la ultimii ticăloși care vor să se schimbe, dacă vor să caute o altă cale”.

„Mănăstirile atrag și datorită insolitului și exotismului lor, datorită felului în care sunt amplasate, frumuseţii, peisajului… de unde și ideea utopică de insula fericită. Oamenii se duc acolo pentru pentru că vor să facă o pauză, să facă o ruptură față de de cotidian”, povestește el ce rezultă din cercetarea pe care a făcut-o.

„Și pentru cei care cunosc cât de cât mediu monastic, ești uimit ce paletă de vizitatori poți găsi acolo. De la oameni cei mai simpli, la intelectuali sofisticați”.

Mănăstirile și fondurile europene

„Tocmai datorită acestei complexități, ele nu sunt ușor de înțeles, te pot deruta foarte tare. Mănăstirile, nu toate, dar unele dintre ele, sunt beneficiare de fonduri europene. De ce? Pentru că se mulează fix pe ideile europene de patrimoniu local, cultură etc. Avem lăcaşuri reconstruite cu fonduri europene. Pe de o parte e bine, pentru că au fost salvate. Te costă mult să ȋntreţii, să repari o simplă casă, darămite o mănăstire”, explică Mirel Bănică.

„Apoi, mănăstirile suferă foarte mult, ca toată România, de criza demografică profundă și absolută în care ne găsim. Și vocația monastică se rarefiază. Monahismul este tot ceea ce nu vrea să fie omul modern, pentru care libertatea este valoare supremă. Monahismul este „tăierea voii”, inversul discursului dominant de astăzi”.

Interviul integral al lui Mirel Bănică despre noua sa carte poate fi citit în Contributors .

Distribuie Distribuie Comentarii