Războiul din Ucraina a pornit la 2 aprilie 2008 la București. Secretele summit-ului NATO, „un punct foarte jos în istoria NATO”, după cum l-a desccris președintele de atunci al Letoniei, Valdis Zatlers.

Disensiunile au început cu un an mai devreme, când președintele ucrainean reformator Viktor Iuscenko și fostul aliat politic, devenit rival, Iulia Timoșenko, au trimis o scrisoare la Bruxelles în care își exprimau dorința ca Ucraina să devină parte a alianței transatlantice.

În scrisoare, aceștia au solicitat de la NATO un Plan de acțiune pentru aderare (MAP) pentru Ucraina.

La începutul anului 2008, Putin l-a trimis la Bruxelles pe populistul ultranaționalist Dmitri Rogozin, poreclit la Moscova „Huliganul”, ca ambasador NATO, pentru a transmite poziția Rusiei față de aspirațiile Ucrainei.

Rogozin a susținut că statele baltice, Peninsula Crimeea și regiunile extinse ale Ucrainei aparțin „teritoriului tradițional al națiunii ruse”.

La prima ședință de Consiliu la care a luat parte, el a precizat că aderarea Ucrainei la NATO ar putea „fie o amenințare pentru însăși existența Ucrainei ca stat suveran”.

Acestea fiind spuse, SUA au sperat că o puternică demonstrație de unitate a Alianței la summitul de la București față de Ucraina și Georgia o să-l descurajeze pe Putin și o să îmbunătățească poziția strategică a țărilor din Europa Centrală și de Est.

Germania, prin cancelarul Angela Merkel și echipa ei, era de altă părere.

SUA puteau conta pe 14 țări din 26 în Consiliul Atlanticului de Nord care să susțină cererea Kievului de a începe procesul MAP, dar în afară de SUA și Canada, aproape toate erau țări din Europa Centrală și de Est.

Indecișii Alianței s-au grupat în jurul ambasadorului NATO al Germaniei, Ulrich Brandenburg, care a strâns zece sceptici în privința extinderii Alianței prin Ucraina și Georgia.

Nemții au fost nevoiți să facă față acuzațiilor că sunt preocupați în primul rând de interesele lor economice în Rusia, în special de conducta de gaze naturale Nord Stream din Rusia în Germania.

Potrivit unei telegrame diplomatice americane de la Varșovia, diplomații polonezi de la acea vreme au mers până a-l acuza pe ministrul de Externe Steinmeier că profită financiar de pe urma Nord Stream, la fel ca prietenul său Gerhard Schröder, fostul cancelar german căruia Steinmeier îi fusese șef de Cancelariei.

Totuși, Varșovia nu era interesată de un boicot general al gazelor naturale rusești, doreau doar ca gazoductele să treacă prin Polonia.

Brandenburg, la rândul său, a prezentat scenariul oribil al unei împărțiri politice a Ucrainei.

Diplomatul german i-a spus față în față omologului său american că este „imposibil să avem securitate în Europa fără Rusia și e o prostie să încerci să o ai împotriva Rusiei”.

Americanii le-au spus germanilor în repetate rânduri că în niciun caz nu se poate crea impresia că Kievului și Tbilisi li se refuză statutul MAP din considerație pentru sensibilitățile Moscovei.

Cancelarul Angela Merkel a început o campanie de convingere că nu e momentul pentru admiterea Ucrainei și Georgiei, aflate în conflict cu Rusia, argumentând că Tratatul Atlanticului de Nord, care a fondat alianța NATO, limitează calitatea de membru la țările care „pot contribui la securitatea zonei Atlanticului de Nord”.

Nimeni, credea Merkel, nu putea pretinde serios că clauza se aplică Ucrainei și Georgiei. În replică, i s-a atras atenția că Germania era divizată, despărțită de un zid „rusesc” și totuși partea „occidentală” a fost primită în NATO în 1955.

Merkel a atras atenția că Flota Rusiei de la Marea Neagră are cartierul general convenit contractual în Peninsula Crimeea, care ar deveni teritoriu NATO dacă Ucraina ar adera. Ea a subliniat că Rusia nu va accepta niciodată acest lucru.

„Bisericuțele” de la Palatul Parlamentului, București, 2 aprilie 2008

Summit-ul a început cu o serie de cine, la care s-au făcut tatonări asupra pozițiilor statelor membre cu privire la Ucraina și Georgia, formându-se „bisericuțe” între „aliați”.

Apoi, șefii de stat și de guvern din NATO s-au reunit la Palatul Cotroceni, reședința oficială a președintelui României, în timp ce miniștrii apărării și miniștrii de externe, inclusiv Steinmeier, au participat la mese separate la Palatul Parlamentului.

Miniștrii de externe fuseseră însărcinați să discute despre extinderea spre est – și, bineînțeles, să lucreze cu germanii care căutau să o blocheze.

Steinmeier a recunoascut mai târziu că a fost „cea mai proastă seară a mandatului său la Ministerul de Externe”.

Șefii de stat din Europa Centrală și de Est i-au reamintit lui Steinmeier de „conflictul înghețat” dintre cele două diviziuni când Germania de Vest a fost primită în NATO. „Germanii ar trebui să fie fericiți că nimeni pe atunci nu avea mentalitatea pe care o are acum Berlinul”, a remarcat și SUA.

Cel mai puternic atac asupra lui Steinmeier a venit de la ministrul polonez de Externe, Radoslaw Sikorski, care a comparat politicile lui Merkel și Steinmeier față de Rusia cu Pactul Hitler-Stalin din 1939.

El a amenințat că dacă Parisul și Berlinul desconsideră interesele strategice ale Poloniei, vor fi consecinţe,adăugând că Polonia are memorie lungă.

O noapte lungă la Hotel Hilton

Merkel și Steinmeier erau cazați la Hotelul Hilton din București. În acea noapte, ei au căutat să-și asigure sprijinul altor delegații.

În dimineața următoare, era clar pentru toți că Merkel nu avea să fie singură împotriva admiterii Ucrainei și Georgiei în NATO.

Membri ai delegației germane au declarat că poziția președintelui francez Sarkozy era alături de cancelarul german.

Bucureşti, Palatul Parlamentului, 3 aprilie 2008

Sesiunea de lucru a Consiliului Atlanticului de Nord a început la ora 8:55 într-o sală vastă cu un covor albastru, coloane de marmură și candelabre de cristal, a povestit pentru Der Spiegel Volker Stanzel, directorul Diviziei de Afaceri Politice la Ministerul German de Externe la acea vreme.

Şefii de stat şi de guvern stăteau la masa circulară, cu Steinmeier lângă Merkel. În spatele lor se aflau delegațiile, formate din peste o sută de politicieni, ofițeri militari, diplomați și consilieri.

În timp ce liderii își țineau discursurile, propuneri scrise de mână erau trecute în spate cu cerința de a se căuta ieșiri din impas.

SUA au susținut că „Rusia în sine este doar o țară, în timp ce Rusia plus Ucraina și Belarus constituie un imperiu care, odată înființat, va căuta din nou să domine Europa, iar Kremlinul va urma din nou o politică externă agresivă”.

Condoleezza Rice chiar a izbucnit în lacrimi de nervi că germanii erau atât de încăpățânați. Vorbind mai târziu presei, secretarul de stat american i-a lăudat pe aliații din Europa Centrală și de Est drept „sânge nou” binevenit în NATO, „oameni care înțeleg ce înseamnă să trăiești sub tiranie” – în mod clar o aluzie împotriva germanilor.

Merkel a fost lider al opoziției, dar a avut aliați puternici, Europa Occidentală și de sud. Așa că ea a condus ostilitățile.

În jurul prânzului, toată lumea a fost nevoită să părăsească sala, cu excepția șefilor de stat și de guvern, miniștrilor de externe și a celor mai apropiați membri ai personalului. Sunetul a fost tăiat. Ultima rundă de la București a fost foarte tensionată.

Merkel a spus că Ucraina și Georgia ar putea deveni cu siguranță membre NATO, doar că nu acum, iar George W. Bush a văzut-o ca pe o posibilă formulare de compromis.

Polonia a cerut agresiv: „Vrem MAP acum”.

Şedinţa a fost suspendată, la început pentru doar 30 de minute, dar apoi pentru o oră.

Confuzia s-a răspândit prin cameră. Mulți au observat o reticență la Bush. În timp ce liderii din Europa centrală și de Est s-au adunat în colțul sălii, președintele SUA a rămas așezat, lăsând inițiativa lui Merkel.

Care a fost neobosită în a presa pentru o formulare „neutră”, concentrând discuțiile spre modul de exprimare în declarația comună. Era deja o victorie.

Unii martori prezenți au susținut că Merkel a vorbit și în limba rusă, numai să obțină ce vrea.

În final, Germania nu s-a opus în mod fundamental, dar a dorit ca procesul MAP să fie încetinit, iar Bush a fost de acord cu „formularea”.

Astfel, rezultatul de la București a fost că NATO îi va primi, la un moment dat, pe cei doi noi membri. Miniștrii de externe urmau să delibereze din nou în decembrie 2008. Subiectul a fost închis.

4 aprilie 2008, își face apariția Putin, victorios și agresiv

Președintele rus a întârziat la București. I-a ținut pe șefii de stat și de guvern reuniți să aștepte 40 de minute.

Liderii NATO nu ar fi trebuit să accepte amânarea, spune astăzi Zatlers. Și cu siguranță nu ar fi trebuit să accepte discursul rostit de Putin, adaugă el. Bucureștiul, spune letonul, „a fost un punct foarte jos în istoria NATO”.

Putin a descris Ucraina drept un „stat foarte complicat”, cu părți de teritorii polonez, cehoslovac, românesc și, în special, rusesc.

Mai presus de toate, însă, a țintit Crimeea. El a spus că a ajuns în mâinile Republicii Sovietice Ucrainene printr-un act arbitrar al Biroului Politic Sovietic, care, deși adevărat, a sunat deranjant în context.

Deși Rusia nu are dreptul de a se opune aderării unui stat la NATO, Putin a amenințat că, dacă Ucraina s-ar alătura Alianței, ar putea pune în pericol existența statului.

Discursul a fost „absolut scandalos”, a spus ministrul polonez de Externe. Când a fost obținut și publicat după o săptămână, Merkel le-a spus jurnaliştilor că nu a reuşit să detecteze „niciun fel de agresiune” în cuvintele lui Putin şi că accentul ar trebui să fie pus pe „elementele constructive”.

Și Bush a rămas tăcut, o altă greșeală. Liderul lumii libere, spune Zatlers, nu a reușit să-l înfrunte pe Putin.

De altfel, președintele american s-a dus de la București la Soci, pentru ultima sa vizită de stat în Rusia.

La Soci, Putin a mers și mai departe decât la summitul NATO. „Nu înțelegi, George, că Ucraina nici măcar nu este un stat?”, i-a spus el lui Bush.

În consecință, liderul de la Kremlin a crezut că poate să meargă până unde vrea în Ucraina și nu numai, deoarece NATO nu se va opune.