Cristian Negrea, pe Facebook: A o sută patruzeci și noua zi de război. După cum spuneam, la ora actuală e un război de poziții, nu unul de manevră, schimbările de front sunt minore la nivel de zile, dar asta nu înseamnă că luptele nu sunt la fel de importante ca și cele din primele zile ale invaziei rusești. Suntem într-o situație comparabilă cu confruntările de pe Frontul de Vest al primului război mondial în perioada de stagnare dintre 1915 și primăvara lui 1918. Îi putem spune stagnare, referitor la linia frontului, dar luptele de pe acest front au fost acerbe, cu pierderi imense (Verdun, Somme, Arras, Passchendaele și multe altele), dar au avut ca rezultat schimbări minore ale liniilor de front în comparație cu trupele angajate și pierderile enorme. Cam asta se întâmplă în Donbass la ora actuală, de fapt în ultimele trei luni și jumătate.

Am expus în postările anterioare problema celor trei clești în Donbass, cu posibilitățile operaționale ale rușilor de dezvoltare ale unor manevre de încercuire în Donbass pe cei trei clești, nu voi mai insista pe asta. Ideea era că, în funcție de capacitățile militare ale rușilor, aceștia ar fi putut (dacă ar fi avut mijloacele militare și de personal) să încerce încercuirea trupelor ucrainene pe trei direcții, respectiv trei clești (manevră de învăluire nord-sud), cel mai mic care să cuprindă Sieverodonetsk-Lisiceansk, cel mediu Sloviansk-Kramatorsk, iar cel mare, mult mai ambițios, de la Izium până undeva la sud, în regiunea Zaporoje. Am spus în postările anterioare că acel clește mare iese din discuție, pe motiv că rușii nu au capacitatea operațională de a realiza acest tip de încercuire, deși în al doilea război mondial l-au folosit cu succes în anii 1943-1945. Dar s-a dovedit că nu aveau capacitatea nici de a folosi al doilea clește, cel mediu, și s-au concentrat pe cleștele cel mai mic, Sieverodonetsk-Lisiceansk, unde după trei luni de lupte intense au reușit cucerirea celor două orașe după ce le-au făcut una cu pământul prin tirurile artileriei grele prin care erau net superiori ucrainenilor. Au cucerit practic un careu de 20 km pe 50 km în trei luni și jumătate de război.

Am spus că ucrainenii s-au lăsat prinși în acest gen de bătălie pe baza unui raționament statistic, rata pierderilor, respectiv kill ratio, în sensul că pierderile rușilor în atac într-o zonă urbană este mult mai mare decât cea a ucrainenilor care apără această zonă. Raport care s-a dovedit corect, rușii au avut pierderi imense, dar și ucrainenii au avut pe măsură, dar raportul este clar defavorabil rușilor.

Ucrainenii au pierdut Sieverdonetskul pentru care s-au bătut aproape două luni, au evacuat la un moment dat o parte a orașului, lăsând-o în mâna rușilor, apoi au contraatacat provocând pierderi enorme rușilor care se grăbeau să ocupe porțiunea părăsită, dar ulterior ucrainenii au cedat orașul. Se părea că vor rezista cel puțin două luni în Lisiceansk, aflat peste râu și într-o poziție defensivă mai bună. Dar l-au cedat după o săptămână de lupte, evacuând trupele și tot ce aveau, deși unele armamente și provizioane au trebuit părăsite, dar și-au realizat obiectivul major, strategic. Au câștigat timp. Timp necesar pentru ca armamentul occidental să ajungă în Ucraina, timp pentru ca militarii ucrainenei să fie deprinși în mânuirea și folosirea acestuia.

Vorbim aici de HIMARS-urile americane, Ceasar-urile franceze și altele de același tip din alte țări, instrumente militare care ar putea fi un game changing. Fără să mai vorbim de alt armament occidental, plus muniția necesară pentru armamentul ucrainean de sorginte sovietică, cum ar fi obuzele de 152 mm, care sunt fabricate în România și Bulgaria de curând tocmai pentru a suplini problema deficitului de muniții ale Ucrainei. Fiindcă, trebuie să fim realiști, armele primite din occident sunt prea puține, prea scumpe, deși pot lovi punctual unele obiective inamice de primă importanță, dar grosul artileriei, ceea care face tiruri de baraj înspre pozițiile rusești și care oprește avansul rusesc sau încearcă anihilarea bateriilor inamice sunt cele clasice, din perioada sovietică, grosul artileriei, care sunt deja dependente de livrarea munițiilor din România și Bulgaria. Nu o să risipești o rachetă Himars ca să distrugi un tanc inamic, nu merită și nu rentează economic. HIMARS-urile sunt pentru ținte de înaltă valoare (HVT) cum ar fi centre de comandă, depozite de muniții, părți de infrastructură critică cum ar fi poduri de importanță strategică.

Acestea lovesc cu precizie ținte în spatele frontului, cum ar centre de comandă, depozite de muniții sau logistice, sunt rachete extraordinar de precise, în sensul că poți programa ca prima rachetă să lovească un buncăr iar prin gaura provocată o a doua să pătrundă și să detoneze în interior. Asta înseamnă tehnologia occidentală. Iar acest lucru a fost dovedit din plin în ultimele două săptămâni, când ucrainenii ai au lovit cu HIMARS peste 20 de depozite rusești, plus puncte de comandă ale armatei ruse din spatele frontului, rezultând alte pierderi majore din rândul ofițerilor ruși, inclusiv la rangul de comandanți de brigadă.

În faza următoare în Donbass rămâne important și de urmărit triunghiul Sloviansk-Kramatorsk-Bahmut în centrul efortului rușilor de a cuceri Donetsk și de a edifica o linie defensivă până în toamnă. Fiindcă, după cum merg lucrurile, balanța începe încet să se schimbe. Rușii au avut nevoie de o pauză operațională de mai bine de o săptămână după cucerirea cu mari eforturi a Luhanskului, de curând au reluat operațiunile militare, dar în ritm mult mai slab, iar principalul lor avantaj care l-au avut în Donbass, superioritatea zdrobitoare în artilerie, s-a estompat vizibil, ca rezultat direct al țintirii depozitelor de muniții rusești de către sistemele occidentale din dotarea ucraineană.

Practic, rușii încep să resimtă lipsa munițiilor de artilerie ce pot fi aduse din spate în prima linie a frontului. Până se vor adapta și își vor construi depozite mai mici și mai răspândite, cu transport în mai multe coloane pe mai multe drumuri spre front, până atunci vor avea o penurie de obuze ajungând astfel la o paritate cu ucrainenii, poate o ușoară superioritate (consumul rușilor de obuze de artilerie a scăzut de la circa 30000 pe zi la sub cinci mii pe zi).

În acest triunghi din Donbass, linia estică este ținută ferm de cinci brigăzi ucrainene, dintre care trei au cunoscut din plin luptele din Sieverodonetsk-Lisiceansk, dar care în mod sigur au pierdut în retragere parte din armamentul greu și din vehicule, dar în timpul pauzei operaționale și-au putut reface cât de cât capacitatea combativă. Sunt unități greu încercate, cu experiență importantă pe câmpul de luptă.

Rușii nu atacă decisiv aceste unități, ci încearcă să strângă cercul prin cleștii de la nord, spre Sloviansk, și dinspre sud, Bakhmut. Apărarea la nord de Sloviansk este ținută de trei brigăzi ucrainene (dintre care a 3-a blindată și a 95-1 de parașutiști) plus câteva batalioane de miliții și apărare teritorială, toate atacurile rusești de aici s-au frânt de puternica rezistență ucraineană. Problemele de aici pentru ruși sunt amplificate și de ofensiva ucraineană metodică spre Izium, care a ajuns la 15 km de oraș, fiind deja sub tirul artileriei ucrainene, ceea ce periclitează comunicațiile ruse prin acest important nod. Dar, față de ruși, ucrainenii nu pot bombarda nediscriminatoriu orașul provocându-și ei înșiși pierderi civile, dar prezența lor aproape este o amenințare și un motiv suplimentar de îngrijorare pentru comandamentul rusesc. Zona Bakhmut este ținută ferm de Brigada 128 Munte ucraineană, plus unități teritoriale și de miliții, aici este zona unde încercările rușilor vor fi mai serioase.

Zona Harkov este un front secundar, rușii stabiliți la est de oraș sunt împinși la o distanță suficientă ca să nu fie o amenințare serioasă, sunt menținuți acolo pentru a fixa cât mai multe trupe ucrainene, iar pentru asta încearcă atacuri demonstrative slabe, plus bombardamente asupra orașului. Se pare că situația este reciprocă, și ucrainenii sunt mulțumiți că acele trupe ruse rămân acolo și nu sunt deplasate în altă parte, nu încearcă eliminarea sau alungarea lor peste graniță (nu au cum să concentreze suficiente trupe pentru o ofensivă decisivă), practic ambele tabere se fixează reciproc acolo, fără ca vreuna să încerce ceva decisiv. Pentru a face asta, e nevoie de o suplimentare și alocare de resurse în tancuri și armament greu, necesar de ambii combatanți în alte sectoare.

Mă aștept la o contraofensivă ucraineană cel târziu la sfârșit de august sau început de septembrie. Dar nu sunt convins că aceasta va avea neapărat loc înspre Kherson, tocmai pe motivul că prea este menționată de conducerea ucraineană. Iar ucrainenii în mod sigur au învățat de la ruși/sovietici, care una spuneau, alta făceau. S-ar putea să asistăm la un atac demonstrativ spre Kherson pentru ca rușii să-și mute forțele aici în defensivă, pentru ca atacul principal să aibă loc în Donbass, axa Izium fiind cea mai probabilă.

Desigur, comandamentul ucrainean are datele și informațiile sale despre concentrările de trupe și situația forțelor proprii și va lua decizia în consecință, noi nu avem acces la astfel de date. Oricum, pentru o contraofensivă de succes, ucrainenii au nevoie de mult mai mult armament, inclusiv ofensiv, mă refer aici la tancuri și transportoare, plus artilerie cu muniție îndestulătoare, fără să mai vorbim de aviație. Deci, nu sunt întâmplătoare feluritele anunțuri despre transferul de tancuri, vehicule blindate și alte tipuri de armament către Ucraina. Cert este că va trebui să observăm cu răbdare și să recunoaștem momentul în care ucrainenii încep să preia inițiativa pe front, sau upper handul.