De citit...
Plouă cu bombe și obuze de artilerie asupra Ucrainei. La fel și cu înțelegerile greșite invincibile ale experților din afară, scrie Edward Lucas într-un editorial CEPA .
<< Una dintre acestea este aceea că criza e în mod fundamental din vina NATO. Avocatul principal al acestei perspective este teoreticianul american în relațiile internaționale John Mearsheimer. El susține că decizia de la summitul de la București din 2008 de a oferi Ucrainei și Georgiei promisiuni de o eventuală aderare la alianță a depășit o linie roșie pentru Rusia. Occidentul a agravat apoi această gafă prin promovarea democrației, aducând Ucraina mai aproape de UE și întărindu-și legăturile cu NATO, până când Rusia și-a pierdut răbdarea. Economistul Jeffrey Sachs aduce un argument similar. Rusia „s-a opus categoric expansiunii NATO de 30 de ani”, a scris el în ajunul războiului. Eliminați acel element iritant din Ucraina și se poate ajunge la o înțelegere.
Doar faptele împiedică acest lucru să fie convingător. Încercările rușilor de a exploata moștenirea lingvistică și etnică sovietică au început aproape de îndată ce imperiul malefic s-a prăbușit. Țările învecinate s-au confruntat cu atacuri propagandistice persistente, șantaj energetic și subversiune. Ingerința în Ucraina are rădăcini adânci, cu bani care curg către instituțiile media prietenoase Kremlinului și către oligarhii asociați. Crimeea a fost un punct fierbinte al influenței ruse. Primarul Moscovei, Yuri Luzhkov, declara în 2001 că ar trebui returnată Rusiei. Rusia a mârâit când „Revoluția portocalie” din Ucraina l-a împiedicat pe candidatul susținut de Kremlin să fure alegerile prezidențiale din 2004. Corupția în tranzitul ucraineano-rus al gazelor a fost un scandal din anii 1990 încoace. Avertismentele cu privire la toate acestea au fost în mare parte ignorate, dar ele preced cu multă vreme decizia (desigur, eronată) de la summit-ul NATO din 2008.
Povestea adevărată este despre propriile alegeri ale ucrainenilor. Corupția endemică și guvernările defectuoase i-au făcut să privească din ce în ce mai mult spre Vest, tânjind după standardele de libertate și legalitate ale Uniunii Europene. Încercările Kremlinului de a-și susține influența nu au făcut decât să accentueze această tendință, consolidând identitatea națională și lingvistică a țării. Pe scurt, tacticile grele ale Rusiei au produs exact rezultatul pe care trebuiau să-l evite, inclusiv un sprijin din ce în ce mai mare pentru NATO.
Mearsheimer împrăștie, de asemenea, narațiunea Kremlinului despre expansiunea NATO, prezentând promisiuni încălcate și încercuirea Rusiei. Adevărul este că Rusia și alianța au început ca prieteni. Rusia s-a alăturat programului NATO de Parteneriat pentru Pace în 1994. Ca parte a unui acord cu privire la prima rundă de extindere din 1997, Rusia și NATO au semnat un „Act de înființare”, în care ambele părți au spus în mod explicit că nu se privesc reciproc ca adversari, și au promis o cooperare profundă și de durată. În 2002, înainte de a doua rundă de extindere, summitul alianței de la Roma a creat legături și mai strânse prin intermediul Consiliului NATO-Rusia, ambele părți promițându-se să lucreze ca „parteneri egali în domenii de interes comun”. Aceasta a inclus, de altfel, războiul condus de SUA în Afganistan și cooperarea împotriva terorismului.
NATO a fost atât de dornică să evite fricțiunile cu Rusia, încât nu a plasat forțe externe pe teritoriul noilor săi membri și nu a făcut planuri de urgență pentru a le apăra. Într-adevăr, comisia secretă de evaluare a amenințărilor, MC-161, a exclus în mod explicit să ia în considerare posibilitatea unui pericol militar din partea Rusiei. Acea istorie nu se potrivește cu văicăreala perpetuă care sulfurează la Kremlin.
Kremlinul, nu NATO, a fost cel care a schimbat relația, cu atacul cibernetic asupra Estoniei în 2007, războiul din Georgia în 2008 și, de asemenea, cu un exercițiu militar amplu și agresiv în 2009. Asta a dus la o schimbare majoră, chiar dacă tardivă, în mentalitatea NATO și la întocmirea de planuri de urgență pentru apărarea țărilor baltice. Mearsheimer susține că „liderii occidentali rareori au descris Rusia drept o amenințare militară pentru Europa înainte de 2014”. A greșit data: regândirea a început cu ani mai devreme.
În această poveste, ca și în multe altele, eșecul experților occidentali de-a observa ceva nu înseamnă că acel ceva nu s-a întâmplat.>>
