Zilele de 19 și 20 noiembrie 1942 marchează cea mai mare tragedie din istoria României. Atunci, din cei aproape 250 000 militari români (Armatele a 3-a și a 4-a), angrenați împreună cu armatele germane în asediul Stalingradului, am pierdut două treimi (160.000 de militari morți, răniți și dispăruți – sursa: „Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii în bătălia de la Stalingrad”). Atunci, în acele două zile, la Cotul Donului, am pierdut războiul cu URSS. Cum a fost posibil? Simplu, am zice astăzi: armată prost echipată, prost instruită, aliată cu dușmanii istorici, aflată într-o înfruntare fără șanse cu un inamic superior într-un mod covârșitor. Plus credința neroadă că un aliat extrem de puternic ne va face și pe noi invincibili, scrie profesorul Petrișor Peiu pe  SpotMedia.ro .

Prima lecție pe care ar trebui s-o recitim în fiecare an, pe 19 noiembrie, este istoria recentă. Germania a pierdut lupta de la Stalingrad, a pierdut și războiul, a fost transformată în ruine de primele două puteri ale planetei, dar s-a ridicat, și-a revenit și astăzi este motorul economic și liderul politic al Europei. Iar noi suntem tot acolo unde eram în 1942. Tot pe la coada clasamentelor europene, tot crezând că alianța cu o mare putere ne transferă din invincibilitatea acesteia.

A doua lecție pe care ar trebui s-o recitim în fiecare an, pe 19 noiembrie, este aceea că o armată prost echipată, prost antrenată și prost condusă va câștiga, poate, mici bătălii, dar niciodată vreun război.

Cel mai important lucru pe care ar trebui să-l înțelegem din drama de la Stalingrad este acela că nimeni nu ne va ajuta mai mult decât am face-o noi înșine. Marile comandamente aliate văd doar liniile de front și niște dreptunghiuri colorate pe hartă. Niciun aliat nu se va interesa vreodată de faptul că soldații noștri sunt dezbrăcați, că au armament vechi, că sunt lipsiți de muniție.

Dar de ce vă readuc în memorie drama românească absolută, drama de la Stalingrad? Pentru că suntem în miezul unui nou război mondial, în care am intrat fără să putem decide regulile sau locul bătăliilor. Suntem în plin război pentru dezvoltare, pentru un loc la masa „economiei cunoașterii” și se pare că repetăm aceleași greșeli ca acum 80 de ani. Nu avem generali competenți, nu avem destui ofițeri, militarii sunt neantrenați și prost echipați. Nu ne bazăm decât pe infailibilitatea aliaților.

Românii câștigă al doilea cel mai mic salariu dintre toți „cetățenii europeni”: 7,7 euro/oră îl costa pe un patron munca de o oră a unui angajat român în 2019. Același patron plătea pentru un ungur 9,9 euro/oră și 10,7 euro/oră pentru un polonez. O oră de muncă a unui bulgar era singura mai ieftină pentru un patron european, doar 6 euro/oră.

În caz că este cineva interesat, familiile românești se află pe penultimul loc în Uniunea europeană și la câștigurile nete anuale. De altfel, numai românii și bulgarii, dintre toți europenii, duc acasă într-un an mai puțin de 10.000 euro/angajat sau mai puțin de 20.000 euro/familie. În contrast cu toate legendele urbane vânturate pe la București, unde toți marii politicieni cu piepturile pline de decorații ne spun ce pricepuți și harnici sunt românii.

Nu am pretenția că am o explicație foarte simplă, dar cred că cea mai strânsă corelație pe care o putem găsi este aceea cu cheltuielile pe care statul nostru le face cu educația: 2,7% din PIB. Atâția bani dai, atâția primești. Cât de mult cheltuim pentru educație noi, ca națiune, exact atât primim înapoi ca salariu.

Suntem singurul stat membru UE care alocă pentru educație mai puțin de 3 procente din PIB. Suntem singurul stat din UE care cheltuie pentru educație mai puțin de 8 procente din cheltuielile guvernamentale. Ungaria își finanțează educația cu 4,2% din PIB (8,9% din cheltuielile statului), iar Polonia cu 4,6% din PIB (11,1% din cheltuielile statului).

Să fie foarte clar. Unde sunt cele mai mari câștiguri nete anuale din Uniune? Luxemburg, Olanda, Danemarca, Irlanda, Austria, Germania, Suedia, Finlanda, Belgia, Franța. Unde se alocă cea mai mare parte din PIB pentru școală? Danemarca, Suedia, Belgia, Finlanda, Cipru, Austria, Olanda, Portugalia, Polonia, Germania. Cele mai multe state din prima categorie se află incluse și în cea de-a doua categorie. Plus Polonia, campioana absolută europeană la creștere economică din ultimii 20 de ani. Dacă nici asta nu e o corelație…

Poate vă întrebați de ce liderii națiunii nu citesc și ei aceleași statistici. Mai ales că, să vezi minune, se pare că avem a cincea cea mai bine educată elită națională: 64,7%, două treimi, dintre oamenii importanți din țara noastră (demnitari, înalți funcționari publici, directori și liber profesioniști) sunt absolvenți de universități. Cam același procentaj ca în Olanda, și puțin mai slab decât în Luxemburg sau Danemarca.

Spre comparație cu miile de ani de școală ale elitelor noastre, polonezii (cu doar 54,6%) sau ungurii (58,2%) par niște caporali agramați. Ce să mai zic de nemți, unde doar 41% dintre lideri au facultate sau de francezi cu 47,5% dintre lideri cu facultate?

Este adevărat că elitele noastre au și unde să se instruiască sau să se cadorisească cu doctorate: la universitățile de renume mondial Artifex, Athenaeum sau chiar la Universitatea „Laurențiu Baranga” din Târgoviște, fostă Valahia…

Te și întrebi cum niște conducători aureolați de doctorate, precum în România, conduc niște națiuni cu mari probleme de educație, iar niște sărmani conducători mediocri, precum în Germania sau Polonia sau Ungaria, conduc niște națiuni pline de oameni instruiți. Iată de ce : procentajul de tineri (25-34 ani) cu educație superioară din România este cel mai mic din întreaga Europă (25%). La grupa de vârstă 35-44 de ani nu suntem chiar ultimii, îi depășim pe albanezi, bieloruși, muntenegreni și pe nord-macedoneni. La categoria 45-54 de ani îi depășim pe aceiași bieloruși, nord-macedoneni, albanezi, dar și pe turci și chiar pe cei din Republica Moldova. În fine, la categoria „old boys” îi avem în urma noastră pe bieloruși, nord-macedoneni, albanezi și pe turci. Cu alte cuvinte, lipsa educației universitare la noi este boală veche și gravă, deja cronicizată.

Credeți cumva că mințile alea luminate care ne conduc au de gând să facă ceva pentru a îndrepta situația? Păi ia să vedem noi cam cum arată clasamentul european al finanțării învățământului universitar:

Care va să zică armatele alea de intelectuali fini, plini de doctorate în zâmbete televizate, se cam zgârcesc când vine vorba de finanțarea învățământului universitar. E drept, sunt unii mai zgârciți decât ai noștri : cehii (!!), bulgarii, albanezii, gerogienii, kazahii, armenii, azerii…

Pe scurt, noi dăm 0,7% din PIB pentru universități, ungurii 0,8% din PIB, iar polonezii 1,1 % din PIB. Mai vreți? Păi hai să vedem cam cât se alocă fiecărui student:

Ah, da, noi alocăm mai mult decât bulgarii educării fiecărui student. Față de cei 2.351 euro pe care îi cheltuie România cu fiecare student, ungurii cheltuie 3.443 euro, iar polonezii 3.250 euro. România educată? Poate doar în basmele din Sibiu…

Te pomenești că multiplii și genialii doctori în securitate națională care ne conduc s-au ocupat cu predilecție de ciclul secundar sau primar al școlilor noastre și de-aia au neglijat universitățile. Nici gând!

Iată, bunăoară, ponderea tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani care abandonează prematur, de 15,3 % în 2019, rămâne una dintre cele mai mari din UE, cu 50% peste media UE (10,2 %) și ținta României pentru anul 2020 (11,3 %). Poate doamna ministru Pepsiglas să nu știe că acolo unde se face că le cumpără tablete și internet copiilor, în mediul rural adică, părăsirea timpurie a școlii este și mai ridicată, cam de 22,4 %?

Să vă mai spun despre baza educației, cea de nivel gimnazial: „programul privind evaluarea internațională a elevilor al OCDE din 2018 (PISA) indică faptul că 40,8 % dintre elevii români de 15 ani au avut dificultăți de înțelegere a textelor cu o lungime și complexitate moderate sau a materialelor cu care nu erau familiarizați (OCDE, 2019b).

Un procent de 46,6 % au avut dificultăți de interpretare și de recunoaștere a modului în care se pot reprezenta matematic unele situații simple, iar 43,9 % nu aveau un nivel de cunoștințe de bază în domeniul științei. Acest nivel scăzut de cunoștințe este printre cele mai ridicate din UE și reprezintă aproximativ dublul mediei UE (22,7 % pentru citire, 22,9 % pentru matematică și 22,3 % pentru știință).

În toate cele trei domenii, media PISA a elevilor români a fost cu aproximativ 60 de puncte sub media UE, echivalentul a un an și jumătate de școlarizare. Comparativ cu 2015, performanța României nu s-a îmbunătățit la citire sau la știință și s-a înrăutățit considerabil la matematică4, inversând unele îmbunătățiri observate între 2006 și 2015 (OCDE, 2019c).

Procentul elevilor cu rezultate bune, și anume al elevilor care au demonstrat că dețin cunoștințe complexe la materiile testate este foarte scăzut, cu mult sub media UE: 1,4 % la citire (media UE: 8,5 %); 3,2 % la matematică (media UE: 11 %); 1 % la știință (media UE: 6,3 %)” (Sursa:  AICI ).

Nu există politician aureolat de diplome care să ajungă în fața televizorului și să nu spună cel puțin o frază plină de emfază despre excelența românească în IT. Hai să citim împreună o frază din raportul „Monitorul educației și formării – 2020 – România”, publicat acum o săptămână de Comisia europeană:

„Comparativ cu media UE, mult mai puține școli sunt extrem de bine dotate și conectate din punct de vedere digital. Doar 14 % dintre elevii români în învățământul primar (media UE: 35 %), 16 % în învățământul secundar inferior (media UE: 52 %) și 31 % în învățământul secundar superior (media UE: 72 %) studiază în astfel de școli (Comisia Europeană, 2019). Potrivit datelor disponibile, în 2017, 1 din 5 școli nu era conectată deloc la internet, din care doar 5 % în zonele urbane și 24 % în zonele rurale (Ministerul educației și cercetării, 2018). Numărul de calculatoare din fiecare școală este cu 60 % mai mare în zonele urbane decât în zonele rurale, ceea ce ilustrează decalajul mai profund dintre zonele urbane și rurale în domeniul educației”

Revin, la final, la lecțiile desprinse din catastrofa de la Stalingrad. A învățat România să se pregătească mai bine pentru războiul (al economiei cunoașterii) de azi? Răspunsul constă în faptul că alocăm cel mai puțin dintre statele UE pentru educație. A învățat România să-și instruiască soldații? Răspunsul îl vedem la testele PISA. A învățat România că are nevoie de ofițeri? Răspunsul vine din faptul că suntem pe ultimul loc în UE la ponderea tinerilor cu educație universitară. A învățat România să-și înzestreze mai bine armata? Răspunsul vine din statisticile referitoare la digitalizarea școlii.

Și-atunci, repet: prima lecție pe care ar trebui s-o recitim în fiecare an, pe 19 noiembrie, este istoria recentă. Germania a pierdut lupta de la Stalingrad, a pierdut și războiul, a fost transformată în ruine de primele două puteri ale planetei, dar s-a ridicat și-a revenit și astăzi este motorul economic și liderul politic al Europei. Iar noi suntem tot acolo unde eram în 1942. Tot pe la coada clasamentelor europene, tot crezând că alianța cu o mare putere ne transferă din invincibilitatea acesteia.

A doua lecție pe care ar trebui s-o recitim în fiecare an, pe 19 noiembrie, este aceea că o armată prost echipată, prost antrenată și prost condusă va câștiga mici bătălii, dar niciodată vreun război.

Cel mai important lucru pe care ar trebui să-l înțelegem din drama de la Stalingrad este acela că nimeni nu ne va ajuta mai mult decât am face-o noi înșine. Marile comandamente aliate văd doar liniile de front și niște dreptunghiuri colorate pe hartă. Niciun aliat nu se va interesa vreodată de faptul că soldații noștri sunt dezbrăcați, că au armament vechi, că sunt lipsiți de muniție.

Distribuie Distribuie Comentarii