• - În august 2008 Rusia a invadat Georgia și a preluat controlul a două dintre provinciile ei. Administrația Bush a protestat, dar n-a făcut aproape nimic. În acea toamnă Barack Obama a câștigat Casa Albă și a inițiat o politică de „reset” cu Rusia. În 2012 Obama a redus numărul forțelor americane din Europa la cel mai scăzut nivel din istoria postbelică și l-a luat în râs pe Mitt Romney deoarece catalogase Rusia drept principala noastră amenințare geopolitică.
• - În septembrie 2013 a avut loc faimoasa retragere a lui Obama de pe linia sa roșie privind utilizarea armelor chimice de către Bashar al-Assad în Siria, acceptând în schimb o ofertă de mediere a Rusiei, care ar fi urmat chipurile să elimine arsenalul chimic al lui Assad. Acel arsenal nu a mai fost niciodată complet distrus, dar Vladimir Putin a observat și reținut reticența palpabilă a lui Obama de a se implica.
• - În februarie 2014 Rusia a folosit „omuleți verzi” pentru a captura și ulterior a anexa Crimeea. Administrația Obama a protestat, dar n-a făcut aproape nimic. Rusia a profitat apoi de tulburările din estul Ucrainei pentru a decupa două provincii ucrainene și a porni un război care durează de șapte ani și care a costat peste 13.000 de vieți. Obama a replicat cu sancțiuni superficiale contra Rusiei și cu un refuz persistent de a înarma Ucraina.
• - În 2016 Donald Trump a candidat cu un program care contesta disponibilitatea Americii de a-i apăra pe membrii vulnerabili ai NATO. În 2017 a încercat să blocheze adoptarea de noi sancțiuni împotriva Rusiei, dar a fost efectiv dezarmat de Congres.

Administrația Trump a adoptat în cele din urmă o poziție mai dură în privința Rusiei și a aprobat vânzări limitate de armament către Ucraina. Însă Trump a încercat de asemenea să ia ostatică asistența militară pentru Ucraina pentru a obține favoruri politice, numai că a fost prins, ceea ce a și dus la prima lui suspendare.

Și așa am ajuns la Joe Biden, care a candidat promițând o linie dură în privința Rusiei. Linie care a fost oricum, numai dură nu. Administrația lui a renunțat în mai la sancțiunile contra gazoductului rusesc Nord Stream 2 către Germania, gazoduct care, odată ce va fi funcțional, va consolida pârghia energetică de influență a Moscovei asupra Europei.

De la învestirea ei, actuala administrație n-a făcut mai nimic pentru a suplimenta fluxul destul de jalnic al asistenței militare către Ucraina. În fața unei invazii rusești, acea asistență va fi la fel de eficientă ca încercarea de a stinge un incendiu de pădure urinând pe el.

Și apoi a mai fost și fiascoul retragerii din Afganistan. „În urma repetării Saigonului, fiecare inamic va trage concluzia că SUA sunt o putere incapabilă”, am scris eu la acea vreme. Actuala criză din Ucraina este copilul dezastrului lui Biden din Afganistan în aceeași măsură în care anterioara criză din Ucraina a fost copilul dezastrului lui Obama din Siria.

În prezent administrația insistă și mai mult pe un mesaj ce denotă vulnerabilitate, amenințând cu „consecințe masive pentru Rusia” în cazul în care va invada Ucraina, aproape toate fiind sancțiuni economice. E ca și cum te-ai prezenta cu cuțitul la un duel cu pistoalele.

Imaginați-vă un scenariu nu tocmai fantezist. Forțele Rusiei atacă un colț al Ucrainei. SUA replică prin izolarea Rusiei de sistemul bancar mondial. Însă Kremlinul (care a strâns rezerve de aur și valută la niveluri nemaivăzute) nu se potolește. Răspunde prin sancțiuni, tăind în toiul iernii aprovizionarea cu gaze a Europei - care își asigură peste 40% din necesarul de gaze din Rusia.

Drept preț al reluării aprovizionării cu gaze, Moscova cere un tratat de securitate Rusia-UE. Iar pe America o lasă pe dinafara acestei înțelegeri, cel puțin până când Washingtonul va fi făcut un gest de bunăcredință, abandonându-și sancțiunile financiare.

O asemenea manevră ar forța SUA fie să escaladeze, fie să bată într-o umilitoare retragere - și actuala administrație ar opta aproape sigur pentru a doua variantă. Fapt ce i-ar îndeplini lui Putin vechea dorință de a-i frânge alianței nord-atlantice șira spinării. Și ar ademeni China și mai aproape de o stare mentală similar de agresivă, determinând-o probabil să acționeze contra Taiwanului.

Va însemna pentru poziția globală a Americii ce a însemnat Criza Suezului pentru Regatul Unit. Cel puțin, în amurgul ei, Pax Britannica a putut deschide calea pentru Pax Americana. Dar acum, pentru ce va deschide calea Pax Americana?

Cum altfel ar putea proceda SUA? Ar trebui să încetăm imediat negocierile cu Rusia: nici o țară nu ar trebui să se aștepte la recompense diplomatice din partea SUA atât timp cât amenință cu nimicirea prietenilor noștri. Ar trebui să inițiem de urgență un pod aerian pentru transferul de armament în Ucraina, similar ca amploare cu podul aerian dispus în 1973 de Richard Nixon către Israel, inclusiv pentru arme ușoare adecvate războiului de gherilă. Și ar trebui să trimitem întăriri forțelor americane din statele NATO din prima linie, în special Polonia și țările baltice.

S-ar putea ca nimic din toate acestea să nu fie suficient pentru a opri Rusia de la o invazie, care ar însemna o tragedie pentru ucraineni. Însă Putin joacă pentru o miză mai mare în această criză - încă o bucățică de teritoriu ucrainean n-ar fi decât o pradă secundară.

Ceea ce își dorește el cu adevărat este să pună capăt alianței occidentale, așa cum o cunoaștem noi încă de la adoptarea Cartei Atlanticului [proclamație americano-britanică din 1941; a inspirat tratatele ONU și NATO - n.trad.]. Cât despre SUA, două decenii de vulnerabilitate americană bipartită în fața agresiunii lui Putin ne-au lăsat acum în situația de a patina în proximitatea unui dezastru geopolitic. Biden trebuie să adopte o poziție dură în chestiunea ucraineană pentru a salva NATO. (preluare Rador)