Cum stăteau românii liniștiți, înfundați în fotolii în fața televizoarelor, cu punga de popcorn într-o mână și cu berea rece în cealaltă, urmărind epopeica luptă între suflul-nou-cu-procurorii–la-ușă al lui Cîțu și modul-politicianist-de-a-face-politică al lui Orban, trosc, o bombă explodează în piața publică pentru a ne chinui tuturor mințile: ditamai premierul României insinuează că „avocații de la New York” îi spun ceva despre problema Roșia Montană, în sens contrar intenției Ministerului Culturii (care vrea includerea Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO). Adică, traducând ce zice Cîțu, Gabriel Resources, cu care se află în dispută arbitrală statul român, ar cam avea motive să se bucure de câteva miliarde de dolari de la sărmanul stat al nostru, vremelnic aflat pe mâna tandemului Iohannis-Cîțu, scrie profesorul Petrișor Peiu pe SpotMedia.ro .

Este momentul să spunem și care este obiectul dosarului de arbitraj nr. ARB/15/31, deschis de firma canadiană Gabriel Resources împotriva României la tribunalul arbitral al Băncii Mondiale, ICSID: firma nord-americană cere 5,7 miliarde de dolari din partea României pentru că nu a fost lăsată să exploateze aurul și argintul de la Roșia Montană. (sursa: AICI și AICI ) 5,7 miliarde de dolari ar fi cam 2% din PIB-ul României!

Dar hai să presupunem că naivul de Cîțu nu prea știe că nu trebuie să spună în gura mare ce află el de la avocați. A fost doar o mică gafă, să zicem. Dar cu ce or fi greșit românii să li se ceară atâtea miliarde de dolari, pentru ceva ce le aparține de drept?

Dacă ne-am da 100 de pași mai în spate și ne-am uita la poza mare, la perspectiva istorică a afacerii „Roșia Montană” ne-am înspăimânta: Undeva în România, în Munții Apuseni, în zona Roșia Montană, Dumnezeu ne-a lăsat 314 tone de aur și 1.500 de tone de argint, cel mai mare zăcământ auro-argintifer din Uniunea Europeană. Noi puteam să exploatăm acest zăcământ sau să îl lăsăm în continuare sub pământ. Puteam, în cel mai rău caz, să deplângem faptul că „munții noștri aur poartă/noi cerșim din poartă-n poartă”. Ei bine, acum am ajuns în situația să fim obligați să plătim câteva miliarde de dolari pentru că nu i-am lăsat pe alții să scoată la suprafață, în numele „poporului român” aurul și argintul respectiv.

În tumultul luptei dintre cei vor acolo o mină de aur și cei care se opun exploatărilor cu cianură, toată lumea a uitat esențialul: România este obligată să plătească miliarde de dolari unora care au văzut România doar în poze, pentru că nu îi lăsăm să scoată aurul și argintul din Apuseni.

Istoria cazului „Roșia Montană” este un caz școală de escrocare a unui stat bananier de către niște coloniști aroganți, cu complicitatea unor marionete locale. Interesant este că niciuna din marile organizații dedicate luptei anti-corupție nici măcar nu s-a prefăcut că s-ar lua la trântă cu corupții care au adus această năpastă pe capul statului român.

Ei bine, dragi români, voi veți fi obligați să plătiți câteva miliarde de dolari (cam 2% din PIB) pentru că niște „mari” politicieni români și-au dat mâna cu câțiva șmecherași pentru a câștiga câteva miliarde de dolari din „vorbe”.

Cazul Roșia Montană a debutat printr-o ticăloșie specifică anilor 1990: pe 4 septembrie 1995 a fost semnat un contract de cooperare între Regia Autonomă a Cuprului Deva (actuala Companie Națională a Cuprului, Aurului și Fierului „Minvest" - S.A. , Minvest in continuare) și australienii (deveniți acum canadieni) Gabriel Resources din Perth, Australia pentru explorări în iazul de decantare de lângă Gura Roșiei.

Ei bine, contractul început pe 4 septembrie 1995 este semnat în urma câștigării de către Gabriel Resources a unei licitații anunțate abia a doua zi, în ziarul „Adevărul ” din 5 septembrie 1995. Pentru cei care vor să guste „deliciile” unui contract semnat ieri ca urmare a unei licitații anunțate azi, se recomandă sursa Rise Project, care prezintă și fotocopia acelor documente: ( AICI ).

Este momentul să vă amintesc, dragii mei, că pe atunci țara era păstorită de către guvernul Nicolae Văcăroiu, iar ministrul industriilor era un anume Dumitru Popescu, vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării (1984-1989), secretar de stat (1990-1992) și ministru (1992-1996). Să nu ne facem iluzii, zic: decizia asocierii ilegale de la Roșia Montană a fost luată de un tovarăș cu multe munci de răspundere la activ, nu de către un entuziast neștiutor al capitalismului proaspăt instalat. Eu, unul, nu am niciun dubiu că Popescu, în calitate de fost vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Planificare știa exact ce face.

Este momentul să intre în joc și aranajorul acestei asocieri dubioase, românul Frank Vasile Timiș, un emigrant român în Australia, unde devine „investitor” în domeniul minier. Unul care vorbea pe limba lui Dumitru Popescu, adică.

Firma acestuia preia partea străină din asocierea cu Regia Cuprului (rebotezată acum Minvest Deva). Frank Timiș a avut suficient noroc în viață cât să-l întâlnească pe manechinul politicii românești, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu. Tăriceanu, un liberal trecut prin casa lui Dan Amedeo Lăzărescu ca găsca prin apă, deținea în 1997 funcția de ministru al industriilor în cabinetul prea-curatului Victor Ciorbea, protejatul absolut al și-mai-curatului Emil Constantinescu.

Anul petrecut de către Tăriceanu ca ministru al industriilor n-a trecut degeaba: pe 7 iunie 1997, Gabriel a intrat, prin subsidiara Gabriel Jersey, într-un Contract de încorporare și Articol de Asociere cu Regia Autonomă a Cuprului Deva („Regia Deva") și trei acționari minoritari: CARTEL BAU - S.A., FORICON - S.A., COMAT TRADING - S.A., care au dus la formarea companiei mixte Euro Gold Resources S.A. („Euro Gold") (actuala Rosia Montana Gold Corporation - RMGC); proprietățile incluse în înțelegerea „Romanian Properties" sunt Roșia Montană și Bucium. Gabriel Resources a contribuit cu 357.000 de dolari pentru capitalizarea inițială a lui Euro Gold. Capitalismul tăricenist era cât se poate de evident: firma lui Frank Timiș primea 80% din acțiunile Euro Gold, iar compania statului, Minvest, se alegea cu 19% din acțiuni. Nici măcar prin Africa nu mai este posibil ca statul care deține o resursă de asemenea importanță să capete doar 19% din compania de exploatare.

Mai trebuie precizat că acordurile dintre statul român și Gabriel Resources au fost ascunse cu grijă de ochii contribuabililor români, fiind decretate „confidențiale” în februariue 1997 de către politicienii plătiți din banii celor de care se ascundeau acordurile repective.

Dar, din corespondența dintre ministere și agenții și prin grija Rise Project (sursa: AICI ) aflăm că ministerul lui Tăriceanu avea acces la „documentațiile de calcul ale rezervelor geologice” întocmite în 1984, 1992 și 1995. Adică știa cât aur și cât argint se află acolo și, în baza acestor cunoștințe, a decis să acorde 80% din compania care urma să exploateze aurul firmei lui Frank Timiș. Și acum atenție: respectiva firmă urma să facă investiții de 100 de milioane de dolari pentru exploatarea acestui zăcământ! 100 de milioane de dolari am zis, nu câteva miliarde de dolari. Iar suma plătită ca redevență atingea fabulosul nivel de 5.000 de dolari!

Apare acum în scenă (nu se putea altfel!) și Radu Berceanu, ministrul care i-a urmat lui Tăriceanu la Industrii: licența de exploatare a fost acordată de către autoritățile române în 1999 fără licitație companiei de stat Minvest, după care, în urma constituirii RMGC, licența a fost transferată acestei companii la care Minvest deținea circa 20% din acțiuni (sursa: AICI ). Apoi, prin acte adiționale, perimetrul prevăzut în licența inițială se dublează. Totul, în continuare, confidențial.

Și de unde se pregătea investitorul „străin” să investească 100 de milioane de dolari, ne trezim că transferă în conturile companiei la care deținea 80% ditamai suma de 500 de milioane de dolari, între 2000 și 2010.

Între timp, firma mixtă Roșia Montană Gold Corporation (RMCG) cere avize de mediu și primește de la guvernul Ponta un proiect de lege specific, care, însă, cade la vot în parlament. Motiv pentru Gabriel Resources decide să declanșeze cazul arbitral împotriva României. Proiectul de lege trimis de Ponta în Parlament a fost un bun prilej pentru premierul de atunci de a spune că astfel el s-a spălat pe mâini și nu i se vor putea imputa despăgubirile de „miliarde de dolari” care vor fi obținute de către Gabriel Resources. Și dacă Ponta este citat de avocații „canadienilor” cu aceste declarații, de ce n-ar fi și Cîțu cu ale lui insinuări adus ca argumentație la procesul arbitral?

Hai să ne mai uităm o dată la asta: statul român, sub comanda succesivă a lui Tăriceanu și a lui Berceanu, constituie o societate mixtă cu o firmă off-shore (cu sediul în Oak Walk, St. Peter, Jersey, Channel Island), îi dă acesteia 80% din acțiuni și acceptă faptul că această firmă off-shore a împrumutat societatea mixtă cu diferite sume, în total de 500 de milioane de dolari. Hai să vedem cum, conform actului de împrumut, s-au adunat multe sume care să dea fix 500 de milioane de dolari, nici un dolar în plus sau în minus:

Sursa: AICI

Vouă nu vi se pare că Gabriel Resources ne cam ia de proști?

Adică ei se fac că au cheltuit fix 500 de milioane de dolari, guvernanții români se fac că nu le dau avizele necesare începerii exploatării aurifere și astfel cazu-i gata, hai la tribunal să cerem despăgubiri.

Mai trebuie spus că, deși au împrumutat firma Roșia Montană Gold Corporation (RMCG) cu 500 de milioane de dolari, cei de la Gabriel Resources susțin că au cheltuit 650 de milioane de dolari (sursa: AICI ).

Dacă tot ni se sugerează de către mai-marii politici de la București că suntem aproape condamnați să umplem buzunarele hedge-fund-ului de pe Wall Street Tenor Capital Management, care a cumpărat majoritatea acțiunilor de la Gabriel Resources, n-ar fi oare un moment potrivit să apară niște procurori care să se ocupe pe bune de un caz cât se poate de murdar? Să îl întrebe pe Dumitru Popescu de asocierea semnată cu o zi înainte de anunțul licitației? Să îi întrebe pe Tăriceanu și pe Berceanu de firma mixtă făcută pe averea statului cu o firmă off-shore ? De licențele date de ANRM? De veselia lui Ponta pe tema despăgubirilor ar putea întreba ? Dar de declarațiile periculoase ale lui Cîțu ar putea întreba cineva?

Și dacă tot am ajuns la procurori și la despăgubiri obținute de „investitori străini”, poate ne aducem aminte și de sutele de milioane de euro plătite ca despăgubiri (celebrele „claim”-uri) firmelor străine care au lucrat la autostrăzile noastre.

De exemplu, grecii de la Aktor au primit încă din primăvara lui 2020 la Curtea de Arbitraj de la Paris despăgubiri de peste 101 milioane de lei pentru un contract de reabilitare a 41 de kilometri din DN6, între Domașnea și Caransebeș, care s-a derulat în perioada 2005-2011. Alte aproape 87 de milioane de lei au fost achitate către italienii de la Astaldi pentru lotul Medgidia – Constanţa de pe Autostrada Soarelui. Despăgubirile plătite se ridică la circa 17% din valoarea contractului. Și spaniolii de la FCC au câștigat în arbitraj despăgubiri importante pentru lucrările făcute la centura Constanței și la autostrada Arad-Timișoara. Bani suplimentari, lângă cei prevăzuți de contracte, au încasat și italienii de la Impesa Pizzarotti și Tirena Scavi.

În total, în doar 2 ani, între 2019 și 2021, Compania de Drumuri a plătit firmelor care au lucrat la construirea de autostrăzi și reabilitarea de drumuri naționale peste 686 milioane lei.

La această sumă mai trebuie să adăugăm cele 236 milioane lei pe care Compania de Drumuri le va achita eșalonat celor de la Salini din Italia, pentru rezilierea abuzivă în 2017, de către ministrul Răzvan Cuc și Ștefan Ioniță, șeful Companiei de Autostrăzi de la acel moment, a contractului pentru construirea lotului 2 al Autostrăzii Lugoj.- Deva.

Iar grecii de la Aktor s-au cam specializat în „despăgubiri”, ei sperând și plata cât mai rapidă a altor peste 28 milioane de lei pe care i-au obținut în arbitraj drept despăgubiri pentru construirea a 24 de kilometri din autostrada Sebeș-Turda, statul fiind penalizat astfel pentru că nu a făcut la timp exproprierile necesare.

Evident că statul român nu a încasat vreodată vreo despăgubire de la companiile străine care nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale. Dar măcar a cerut-o o dată, italienilor de la Societa Edile Costruzioni e Lavori SA (SECOL), pentru faptul că au lăsat de izbeliște cele cinci poduri de pe șoseaua care leagă Craiova de Bechet. Cam puțin.

Dacă nu ați tras încă o concluzie, poate vă gândiți serios că miliardele astea de dolari sau de euro care zboară din bugetul unui stat locuit de unii dintre cei mai săraci europeni zboară pe „semnătura” unor miniștri sau secretari de stat? Oare de ce nu pot fi niciodată deranjați cu nicio întrebare autorii atâtor găuri din buget? Oare de ce trebuie anchetați cu prioritate liberalii care ar trebui să voteze pe 25 septembrie 2021 și nu trebuie anchetați cei care au adus statul român în postura de a i se cere câteva miliarde de dolari de către niște oameni care nu știu să arate România pe hartă?

Distribuie Distribuie Comentarii