De citit/Al paisprezecelea război ruso-turc sau ce pățesc cei care nesocotesc prietenia Americii
Pana la urma, sa fii aliatul favorit al Americii si sa renunti la aceasta alianta trebuie sa aiba un cost. Si nu unul mic, scrie profesorul Petrișor Peiu pe Ziare.com .
Atunci cand se aude zanganit de arme intre rusi si turci, Europa intreaga tremura. Si tremura pe buna dreptate: aproape 4 milioane de refugiati sirieni se afla astazi pe teritoriul Turciei si inca 1 milion la granita acesteia cu Siria, asteptand sa se reverse spre inima Europei.
Daca se va declansa, acest tavalug va fi cea mai teribila amenintare la adresa unei Uniuni Europene din ce in ce mai fragila si mai lipsita de orientare strategica.
Cine ar putea fi in stare sa opreasca acest tavalug? Angela Merkel si Comisia Europeana au fost deja invinse la precedentul val de migratie, din 2015. Generatia marilor oameni de stat europeni a cam apus demult, iar cocoselul Emmanuel Jean-Michel Frederic Macron sau blajina bunicuta Ursula Gertrud von der Leyen nu ne dau deloc sperante ca ar putea face fata unei asemenea invazii.
Nu ne mai raman decat nadejdile firave in industria gardurilor de sarma sau, ma rog, in ce a mai ramas din respectiva industrie.
Un mic amanunt pentru intelegerea dimensiunilor pericolului care pandeste Uniunea: daca Turcia cheltuie astazi 10-11 miliarde de dolari pe an pentru intretinerea celor 3,6 milioane de refugiati sirieni, pe Germania aceasta intretinere ar costa-o peste 100 de miliarde de euro anual.
Cele 13 razboaie de pana acum
Nimic nu a zdruncinat mai temeinic si mai indelungat jumatatea de Est a continentului nostru decat sirul de razboaie ruso-turce, care a durat aproape 250 de ani. Cel mai indelungat conflict de pe continentul nostru este cauza tuturor nenorocirilor care macina imensul teritoriu care se intinde din Caucaz pana in Balcani.
Populatii intregi mutate sau nimicite, granite istorice translatate, minoritati "ingropate" in mijlocul propriului teritoriu, al doilea cel mai intins imperiu din lume, toate se datoreaza sangerosului sir de 13 ciocniri intre turci si rusi.
12 dintre razboaiele de pana acum au fost regionale: 1676-81, 1687, 1689, 1695-96, 1710-12 (parte al Marelui Razboi Nordic), 1735-39, 1768-74, 1787-91, 1806-12, 1828-29, 1853-56 (razboiul Crimeii) si 1877-78, iar al 13-lea s-a consumat in timpul Primului Razboi Mondial.
Consecinta acestor infruntari a fost acapararea de catre rusi a intregului litoral nordic al Marii Negre, pana la Prut si a intregii regiuni caucaziene. Primele doua veacuri de razboi s-au incheiat pe 3 martie 1878, prin tratatul de la San Stefano, care consfintea "alungarea " otomanilor din Balcani, dar si pierderea definitiva a intregii Basarabii (inclusiv Bugeacul) de catre proaspat-fondatul stat roman. Tot atunci, Romania si-a recapatat provincia de dincolo de Dunare, Dobrogea, redobandind statutul de natiune maritima. Si tot atunci Romania a fost recunoscuta ca stat independent.
Ultima infruntare militara dintre rusi si turci s-a desfasurat in timpul Primului Razboi Mondial si a fost o ciocnire pentru Caucaz si pentru posesiunile asiatice ale otomanilor. Formal, aceasta s-a incheiat in 1918, tot pe 3 martie, prin pacea de la Brest-Litovsk. Tot in martie, dar pe 16, trei ani mai tarziu, la Moscova, s-a semnat Tratatul de Infratire ruso-turc, intre Republica Sovietica Federativa Socialista a lui Lenin si marea Adunare Nationala a Turciei, aflata sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk.
Acest tratat a deschis calea pentru Coneventia de la Montreaux (1936), care a clarificat statutul stramtorilor Bosfor si Dardanele si a trasat granita dintre republicile caucaziene si Turcia.
Tratatul de Infratire a ramas fundamentul noilor relatii ruso-turce pana pe 24 noiembrie 2015, cand un avion rusesc Suhoi 24 a fost doborat de turci la granita acestora cu Siria. Acel 24 noiembrie 2015 a marcat inceputul unor relatii sinuoase, neclare si tulburi intre Ankara si Moscova.
Rusia si Turcia, condamnate de geografie si de istorie sa fie in tabere opuse
Logica starii naturale de tensiune intre rusi si turci este simpla: rusii detin nordul litoralului Marii Negre, iar turcii detin sudul aceluiasi litoral, rusii detin cea mai puternica flota de lupta a continentului in Crimeea, iar turcii detin, pe teritoriul lor, singura baza aeriana americana din estul Europei, singurul loc de unde pot zbura avioanele americane care pot interveni rapid in zona Marii Negre sau in Siria.
Mai mult, rusii si turcii au interese opuse in Siria, singurul razboi "cald" care se desfasoara la granita Turciei si in care Turcia este parte. Razboiul din Siria este primul in care armata turca lupta dupa 100 de ani de pace.
Turcia se odihneste de 68 de ani, aparata de cea mai puternica alianta militara a lumii, NATO. Faptul ca americanii ii garanteaza securitatea, precum si baza militara americana de la Incirlik, au permis Turciei sa prospere si sa devina una dintre primele 20 de natiuni ale lumii.
Practic, apartenenta la NATO inseamna pentru turci apartenenta la Occident. Si ei au jucat cu brio aceasta carte, profitand de statutul de parte a "lumii libere" si de aliat fidel al Americii. Banii occidentali si in primul rand dolarii americani, investiti in economia turceasca, au transformat tara, dintr-o economie rurala, prafuita, subdezvoltata, intr-o mare putere economica a lumii.
In 1980, Turcia era a 20-a cea mai mare economie a lumii, iar anul trecut a fost a 13-a cea mai mare economie a lumii, la doar un pas de Italia:
Sursa: AICI In plus, banii si tehnologia americane au ajutat Turcia sa devina a 11-a putere militara a planetei si sa detina a doua cea mai importanta armata terestra din NATO (Sursa: AICI ).
Turcia a prosperat si a crescut datorita legaturilor comerciale cu statele occidentale:
Exporturile (jos) si importurile Turciei - sursa AICI Si datorita investitiilor occidentale:
Sursa: AICI
Mirajul banilor chinezesti
Numai ca Dumnezeu, cand vrea sa te piarda, iti ia mintile. Astfel s-a petrecut si cu turcii. In loc sa se bucure de prosperitate si de forta, la umbra avioanelor si rachetelor americane, s-au "vazut" jucatori internationali, pol de putere in regiune. Ba chiar si-au adus aminte de vremurile glorioase ale Imperiului Otoman.
Motiv pentru care s-au mutat de la Vest la Est, intr-un balans extrem de rapid, care le-a cam taiat respiratia. Mirajul banilor chinezesti si al gazului rusesc i-a facut pe guvernantii turci sa abandoneze statutul occidental al tarii cu mult prea mare usurinta.
De mult timp, Turcia s-a integrat in giganticul proiect chinezesc OBOR (one belt one road), noul drum al matasii. Orice discurs despre strategia de dezvoltare tinut la Ankara incepe cu "banii care urmeaza sa curga din China" si cuprinde o lista incredibila de proiecte comune sino-turcesti: 25.000 km de cale ferata rapida plus investitii directe chinezesti de 6 miliarde de dolari pana in 2021. Deocamdata, chinezii au livrat destul de putin: calea ferata de mare viteza Ankara-Istanbul, finantata cu un credit chinezesc, plus calea ferata Baku-Tbilisi-Kars, integrata cu linia de mare viteza Edirne-Kars si investitii directe de 3 miliarde de dolari.
Sursa: AICI Daca cineva ar avea vreo indoiala privind motivatia chinezilor de a finanta infrastructura de cale ferata de mare viteza a Turciei, o sa o spulber: drumul produselor chinezesti exportate spre Europa se va reduce, astfel, de trei ori, de la 30 la doar 10 zile.
Turcia devine cel mai mare hub de gaze din Europa
Al doilea pilon al viitorului pentru economia turceasca este colectia de conducte de petrol si gaze care alimenteaza Turcia:
In Turcia curg 1 milion de barili de titei caspic pe zi prin magistrala Baku-Tbilisi-Ceyhan, 16 miliarde de mc pe an de gaz caspic prin conducta TANAP (trans-anatolian-pipeline), iar, in curand, inca 16 miliarde de mc de gaz pe an vor suplimenta capacitatea conductelor TANAP.
Au platit occidentalii aceste conducte gigantice, ok, turcii au luat banii acestora cu bucurie. Dar de ce sa nu luam si de la rusi, si-au zis pasalele de la Ankara? Si-uite asa, inca doua conducte au rasarit pe fundul Marii Negre: Blue Stream, cu o capacitate de 16 miliarde de mc anual si TurkStream, cu o capacitate de 31,5 miliarde de mc pe an.
"Sultanul" Erdogan probabil ca si-a ras multumit pe sub mustata: cu aproape 50 de miliarde de mc de gaze de la rusi si inca 32 de miliarde de mc din zacamantul caspic Shah Deniz, plus cele 4 terminale de gaz lichefiat (Ereglisi, la Marea Marmara, Aliaga, langa Izmir, Hatay Dortyol si cel mai nou, tot la Aliaga), cu o capacitate totala de 42,7 miliarde de mc anual, Turcia devine cel mai mare hub de gaze din Europa, cu o capacitate anuala de 125 miliarde de mc, capacitate care nu va putea fi concurata nici macar de Germania, dupa terminarea conductelor Nord Stream 2! (Sursa: AICI ).
Sa ai securitatea energetica a jumatate de Europa (cea sudica) la picioarele tale inseamna o putere reala, nu? Parca incepem sa ne comparam cu sultanii gloriosi Fatih Sultan Mehmet sau Kanuni Suleiman... Si de aici pana la sfidarea Americii nu mai e decat un pas mic, pe care Recep Tayyip Erdogan nu s-a sfiit sa-l faca: a cumparat armament rusesc, mai precis patru baterii de rachete sol-aer S-400, si vrea sa extinda acest contract, in pofida deciziei lui Donald Trump de a stopa livrarea catre turci a escadrilei de avioane multi-rol F-35.
Ca o incununare a eforturilor de "infratire" ruso-turce, anul trecut, in septembrie, la expozitia Technofest, intreaga Europa de Est a amutit cand a vazut aterizand la Istanbul, alaturi de temutele avioane Suhoi Su-35S, avionul de lupta "invizibil" de generatia a V-a Su-57.
Noul conflict pleaca din Siria
Toata veselia asta s-a spart brusc pe 28 februarie 2020, atunci cand lumea intreaga a aflat de existenta unui nou si de neascuns conflict ruso-turc; in acea zi, turcii au pierdut 33 de militari, intr-o lovitura aeriana pe care aviatia "siriana" a executat-o in provincia Idlib.
Asa am aflat cu totii ca, de fapt, turcii si rusii sunt angrenati demult in acest conflict, pe care lumea l-a ignorat pana astazi:
Sursa: AICI
Ei bine, provincia Idlib din nordul Siriei este primul teatru de lupta adevarat pentru armata turca in ultima suta de ani. A doua armata din NATO incearca sa faca fata armatei lui Bashar al-Assad, slabita dupa aproape un deceniu de razboi civil, dar intarita de "voluntari, consilieri si mercenari" iranieni si, mai ales, rusi.
De ce s-a ajuns aici? Simplu, Idlib a ramas singura zona controlata de coalitia rebelilor suniti anti-Assad, motiv pentru care aici sunt masati peste 1 milion de refugiati suniti din restul Siriei.
In decembrie 2019, sirienii lui Assad, sprijiniti de rusi, au declansat ofensiva finala de recucerire a provinciei, eliberand pana astazi aproape 2.500 kmp si cei 1 milion de refugiati sunt din ce in ce mai aproape de a intra pe teritoriul turc, fugind de represaliile regimului de la Damasc.
Razboiul a inceput de la dorinta lui Erdogan de a preveni un nou val de imigranti sirieni pe teritoriul sau. Motiv pentru care armata turca doreste un coridor de protectie cu o latime de 30 km la granita cu Siria, pe teritoriul sirian.
Rusii si sirienii nu vor sa ii lase lui Erdogan mai mult de 8 km ca latime a acestui coridor. Si unii si altii vor sa-si impuna vointa pe calea armelor. Pentru a fi clar ce risca turcii avansand in acest conflict, rusii si-au trimis unitati de politie militara la Saraqeb, pentru a marca "linia rosie" a Moscovei. (Sursa: AICI si AICI ).
Deocamdata, pe teren, in pofida anuntului militarilor turci despre uciderea a 2.000 de soldati sirieni si distrugerea a peste 100 de tancuri si a trei sisteme de artilerie, sirienii, "consiliati" de rusi si intariti cu "voluntari" rusi, au avansat puternic, ingustand aria ocupata de rebelii sprijiniti de Turcia si facand si mai probabila revarsarea refugiatilor spre teritoriul turc.
Oficial, Putin si Erdogan neaga orice intentie de razboi ruso-turc si chiar au programat o intalnire intre ei pe 5 martie. Indiferent insa de vorbele frumoase care s-au spus (s-a incheiat chiar un armistitiu) sau de zambete protocolare, razboiul din Idlib nu mai poate fi ocolit si acesta va ramane un punct deschis de conflict militar pentru multi ani de acum inainte.
Desi turcii au ales sa sperie Europa cu anuntul deschiderii granitelor europene pentru refugiatii sirieni, ei au avut totusi decenta sa mearga spasiti in fata aliatilor din NATO pentru a cere sprijin in razboiul din Idlib.
Dar ce te faci ca americanii de-abia au anuntat ca se retrag din Siria, tocmai pentru ca nu doreau sa-i supere pe turci cu alianta lor cu trupele kurde din Kurdistanul sirian?
Si iata cum, la Ankara, s-a creat "furtuna perfecta": turcii detin pe teritoriul national aproape 4 milioane de refugiati, care ii costa peste 10 miliarde de dolari pe an (1,5% din PIB), economia nu merge prea bine, americanii au fost alungati din Siria de pretentiile Ankarei, forta militara a sirienilor sprijiniti de rusi este prea mare pentru armata turca, iar la granitele sud-estice, inca 1 milion de refugiati sunt gata sa sara gardul in Turcia. Iar grecii si bulgarii nu par a fi prea generosi cu primirea refugiatilor indrumati de Erdogan spre Europa...
Cresterea economica a Turciei in 2019 a fost aproape imperceptibila (0,9%), in cadere de la 2,8% in 2018, somajul se afla la cote greu de crezut in Europa (aproape 12%, la fel de mult ca in perioada crizei din 2008), iar tara se imprumuta cu dobanzi uriase (11,3% pentru obligatiunile pe 10 ani):
Sursa: AICI
Concluzia este una singura: Erdogan a cazut victima propriului sau succes, iar Turcia se vede acum pusa cu spatele la zid. Este o lectie puternica pentru cei care isi doresc de la istorie ceea ce nu pot primi.
Ankara a rupt multe dintre puntile cu America, dupa ce banii americani i-au adus Turciei puterea economica si militara pe care astazi le are; Ankara a impus americanilor sa isi extraga trupele din Kurdistanul sirian, pentru a-i lasa fara aparare pe kurzii vesnic-demonizati de guvernul turc. Si tot Ankara a renuntat la avioanele de lupta americane, inlocuindu-le cu rachete rusesti.
In fine, Ankara si-a facut o prioritate din atragerea creditelor chinezesti, desi economia nationala depinde semnificativ de comertul cu Occidentul si de finantarile care vin de la New York sau Londra.
Astazi, in mod ironic, atunci cand operatiunile militare din Idlib nu curg in favoarea sa si cand da piept cu realitatea politicii Kremlinului, singurul aliat de la care poate astepta ceva Erdogan este tot America. America pe care o demonizase si pe care si-o dorise cat mai departe...
