Vom vedea, dar tare mi-aş fi dorit să nu trebuiască să fim în situaţia de a verifica veridicitatea unuia sau altuia dintre scenarii. Oricum va ieşi prost, se va termina fie într-o tragedie, fie va trimite unii dintre protagonişti în zona ridicolului şi a lipsei totale de credibilitate, scrie jurnalistul Cristian Unteanu pe blogul său din Adevărul.

Dar asta nu înseamnă că marii jucători nu se folosesc de această situaţie cu potenţial de evoluţii extreme pentru a-şi consolida propriile poziţii pe pieţele internaţionale de putere, întărind parteneriate, redefinindu-le conţinutul, pe altele extinzându-le spectaculos, arătând limitele structurărilor de acum, încercând să-şi recalibreze atât propriile politici naţionale, începând cu cele de apărare şi securitate, cât şi perspectivele viitoarelor linii de acţiune într-o lume într-un balans ciudat între tentaţia întoarcerii la protecţionism şi o mai amplă deschidere spre cooperare în sensul mondializării.

În acest context, în spatele ciorovăielilor şi ieşirilor publice pe tema preferată a momentului, „ce va fi exact pe 16 februarie când ştim că ruşii invadează Ucraina“, discuţia pe fond este extrem de importantă pentru a înţelege modul în care, încă de acum, se aşează bazele pentru ce-ar putea fi un nou sistem, acceptat voluntar sau forţat, al rezolvării situaţiilor conflictuale anunţate cu mult timp înainte şi negociate bilateral doar între puternicii lumii din momentul respectiv. Exemplul poate fi situaţia din Ucraina şi neobişnuita anunţare cu mult timp în avans a datei de începere a operaţiunilor militare, fapt excepţional şi novator în istoria artei războiului, până acum recomandând ascunderea cu grijă a pieselor din jocul mortal de şah, cu deosebire a datei şi orei lansării atacului.

De data asta, serviciile de informaţii civile şi militare americane, apoi britanice au oferit primele avertismentul respectiv, chiar dacă preşedintele ţării direct interesat, Zelenski al Ucrainei, nici acum nu vrea să-l creadă şi, ca atare, cheamă populaţia să iasă miercuri pe stradă în mari manifestaţii populare, purtând steaguri şi cântând imnul naţional, cerând linişte şi pace. De aici, intrăm în zona presupunerilor: fie omul face o greşeală uriaşă ignorând avertismentele americanilor, cel mai bine informaţi dintre Aliaţi, fie ştie sau bănuieşte că serviciile de informaţii respective repetă tipurile de estimări care au provocat intervenţii militare lungi, costisitoare şi inutile în Irak sau Afganistan.

Vom vedea.

Dar, până atunci, consecinţele se acumulează şi nu sunt deloc simple deoarece „scenariul Ucraina“ are efecte dintre cele mai neaşteptate nu numai pe teritoriul presupus de conflict şi nu numai la nivelul relaţiilor ruso-ucrainiene. Pe fond, în realitate, este vorba despre modul în care funcţionează unitatea politică a spaţiului occidental în faţa unei situaţii anunţate de unii drept viitoare criză extremă cu dimensiuni militare deosebit de grave, cele mai periculoase în ultimii 70 de ani.

Şi este foarte important pentru viitor să vedem dacă, în definitiv, aceste discuţii de acum ne-au adus un răspuns la întrebarea crucială dacă au apărut lămuriri asupra motivaţiilor justificative, reale şi imediate, care să se constituie într-un casus belli. Este vorba, acum şi semnal pentru viitor, despre ce este şi va fi vorba? De o confruntare între două sisteme cu ideologii opuse, dezvoltare şi amplificare a ceea ce a fost Războiul Rece? Despre o confruntare pentru teritorii, zone de influenţă şi acces sau securizarea resurselor şi reţelelor de conducte şi a infrastructurilor critice naţionale şi interconectate la nivel de alianţe regionale, continentale sau intercontinentale?

Bătălia va fi pe unul dintre aceste motive sau pe apărarea, inclusiv cu arme de toate tipurile şi calibrele, convenţionale şi nucleare, a principiilor democratice, statului de drept şi adevăratei democraţii? Este o abordare credibilă a situaţiei din moment ce, în definitiv, punctul nevralgic al tensiunilor de acum este apărarea fermă a principiului că orice ţară trebuie să fie liberă în a decide alianţele sale de viitor, adică Ucraina să ştie că îşi poate continua drumul spre NATO. Desigur, real-politik l-a făcut pe cancelarul Germaniei să spună luni la Kiev că nu există în prezent planuri de admitere a Ucrainei în NATO şi că „de aceea este oarecum straniu să observăm să guvernul rus face din ceva ce practic nu este pe agendă un subiect de probleme politice majore... Aceasta este, la urma urmei, provocarea cu care ne confruntăm în prezent. Ceva ce nu este deloc o chestiune acum este făcută să devină una“. În consecinţă, asta ar anula întreaga agendă conflictală şi ar repune lucrurile într-o cu totul altă perspectivă.

Şi cu asta, gata, se termină totul? Ar însemna să nu acordăm atenţia necesară menţionării explicite a situaţiei pe care preşedintele Biden o socoteşte drept cea mai probabilă şi unică pentru declanşarea unui „război cald“. Desigur că, atunci, în vara anului trecut, nu era încă vorba de Ucraina, mult prea mică şi neînsemnată, ci aluzia era la „o mare putere ostilă“ care ar declanşa un atac cibernetic major care să „escaladeze într-un război în teren“:

„Cred că este mai mult decât posibil că dacă vom ajunge la un război - un război real cu o putere mondială majoră - asta va fi ca o consecinţă a unui atac cibernetic foarte important....Putin are o problemă reală. Este în fruntea unei economii care dispune de arme nucleare şi puţuri de petrol. Şi nimic altceva. Ştie că este într-o situaţie dramatică reală, iar asta-l face şi mai primejdios“. Dacă despre asta va fi vorba, atunci altele sunt perspectivele şi vectorul cel mai important este reprezentant de soliditatea şi credibilitatea alianţelor actuale.

„Scenariul Ucraina“ testează capacitatea aliaţilor de a lucra împreună şi de a reacţiona rapid la o situaţie de criză, dar motivează şi mişcări de coagulare în alte zone, posibil adverse, aşa cum este, cooperarea „nelimitată“ anunţată de China şi Rusia, acum, în plus, cu reuniunea celor din BRICS vorbind tocmai despre urgenţa reafirmării noilor direcţii de cooperare aprofundată, inclusiv în domenii comerciale sensibile la nivel global.

Mai avem doar 24 de ore să aflăm dacă serviciile de informaţii occidentale au oferit liderilor politici un alt fonfleu de dimensiuni legendare sau, dimpotrivă, dacă elementele acum la dispoziţia liderilor occidentali sunt realmente credibile şi susţin nevoia urgentă a modiicării sistemului de relaţii internaţionale, inclusiv prin acţiuni pentru disciplinarea sau eliminarea elementelor rebele şi perturbatoare? Avem o singură certitudine: toate scenariile sunt activate şi fiecare dintre super-puteri are, la propriu, toate armele necesare pentru a-şi susţine interesele, direct sau folosind ţări mici şi de tip proxy, oricând sacrificabile deoarece sunt neînsemnate şi oricum doritoare să le fie recunoscută utilitatea.

Că în spatele acestor scenarii stă sau poate sta o uriaşă cantitate de suferinţă, asta este o istorie de-o ştie toată lumea şi, miraculos, este ignorată cu străşnicie. Poate cineva a reţinut afirmaţia făcută de Georges Clemenceau: „Războiul este un lucru mult prea serios pentru a fi lăsat pe seama militarilor“. Oare?

Distribuie Distribuie Comentarii