Şi totuşi, adevărul este mai complex. Cu toate că Putin consideră, fără niciun dubiu, că Ucraina este puţin mai mult decât o provincie rusă, aşa cum a susţinut într-un lung articol pseudo-istoric publicat în iulie 2021, este departe de a fi clar dacă scopul (comasărilor de trupe şi echipamente) este lansarea războiului. Conflictul armat la scară largă - spre deosebire de atacurile bruşte şi scurte, operaţiunile sub acoperire sau tacticile de război hibrid - nu este specific lui Putin. Acumularea de trupe lansată în noiembrie face parte probabil dintr-o încercare a preşedintelui rus de a forţa Occidentul să renunţe la orice pretenţie asupra Ucrainei. Ar fi o mare victorie de propagandă cu o investiţie minimă.
Dar Occidentul a acceptat cacealmaua. Statele Unite şi NATO au adoptat un ton mult mai ascuţit în privinţa Rusiei şi - foarte important - au trimis echipamente militare în estul Europei şi au plasat trupe în alertă. Mesajul este clar: dacă Rusia nu începe detensionarea situaţiei, atunci nici Occidentul nu face acest lucru.
Putin a căzut în capcana pe care a întins-o Statelor Unite. Blocat între un conflict armat şi o retragere umilitoare, preşedintele rus îşi vede acum spaţiul de manevră reducându-se spre zero. Ar putea lansa o invazie cu riscul de a fi învins sau s-ar putea retrage fără să obţină ceva după ce a împins evenimentele până la punctul izbucnirii unui conflict activ. Nu se ştie ce se va întâmpla în continuare. Dar un lucru este clar: Putin a eşuat cu pariul său.
Motivele ca Rusia să renunţe la o invazie sunt multe. În primul rând, Putin, un om prudent din fire, are un istoric de retragere la primul semn de conflict real. În 2018, când mercenarii ruşi au fost ucişi de trupele americane în Siria, el a avut o ocazie perfectă de ripostă. În schimb, Rusia a negat acest măcel. Când dronele turceşti au doborât mercenari ruşi şi echipamente în Libia şi Siria, Moscova s-a ferit să vorbească despre asta. De altfel, se pare că Putin era atât de conştient de puterea Turciei, încât nu a îndrăznit să sară în ajutorul Armeniei atunci când, în septembrie 2020, teritoriul acesteia a fost atacat de Azerbaidjanul susţinut de Erdogan. După ce şi-a trimis triumfător trupele în Kazahstan pentru o perioadă nedeterminată, Putin le-a retras imediat în urma unui apel telefonic al ministrului chinez de Externe.
De fapt, operaţiunile militare de succes ale lui Putin - atacul împotriva Georgiei în 2008 şi anexarea Crimeei în 2014 - au avut loc atunci când Occidentul privea în altă parte. În ambele cazuri, lumea a fost luată prin surprindere, iar Rusia şi-a putut finaliza operaţiunile fără ameninţarea unei opoziţii armate internaţionale. Nu este cazul acum.
În plus, nu există factori interni în Rusia care să necesite un război. Da, popularitatea lui Putin este în scădere şi preţurile cresc, dar nu există tulburări interne majore, iar alegerile sunt prevăzute să aibă loc abia peste doi ani. Putin nu are nevoie de o escapadă expansionistă fie pentru a-şi consolida puterea sau pentru a distrage atenţia populaţiei de la necazurile sale. Războiul este un buton roşu mare care poate fi apăsat doar o singură dată. Momentan nu este nevoie.
Şi apoi există motivul principal: Rusia nu ar avea asigurată victoria. Armata ucraineană are o situaţie mai bună decât acum opt ani, fiind mai bine echipată şi mai bine pregătită, mai ales pentru o invazie terestră, în timp ce trupele ruse dislocate în apropierea graniţei sunt probabil insuficiente pentru a cuceri ţara vecină. Ţinând cont de numărul mare de efective, armata rusă ar putea fi capabilă să avanseze - cantitatea are o calitate intrinsecă, aşa cum spunea Stalin -, dar asta ar duce la pierderi umane catastrofale.
Dacă nu ar avea nicio intenţie de a invada, de ce a ridicat atât de mult miza Putin? Răspunsul este simplu: Afganistan. Retragerea dezastruoasă a Occidentului din această ţară în august a semnalat scăderea apetitului Statelor Unite de a se încurca în străinătate. Încurajat, Putin a decis în mod clar că este un moment bun să insiste pentru o revizuire a ordinii internaţionale stabilite după Războiul Rece. În lipsa monedelor obişnuite de negociere - fără o economie solidă, fără arme mai avansate, fără adepţi fanatici -, el s-a întors către imprevizibilitate. Raţiunea: cu cât comportamentul său este mai iraţional, cu atât creşte probabilitatea ca Statele Unite să-i accepte cererile.
Publicate în decembrie sub forma unor aşa-zise propuneri de tratate, cererile sale sunt în mare absurde. De exemplu, solicitarea ca NATO să-şi retragă trupele de pe teritoriile membrilor săi din Europa de Est nu poate fi îndeplinită în niciun fel. Solicitarea principală, şi anume ca NATO să refuze încorporarea Ucrainei, este o altă prostie. Nu există nicio şansă ca Ucraina să adere în curând la NATO, indiferent de ultimatumuri. Însă Putin şi-a propus să revendice o victorie asupra Occidentului.
În loc să accepte cererile lui Putin, Statele Unite au început să înarmeze Ucraina şi au transmis un răspuns în scris. Deşi nu ştim conţinutul exact al răspunsului, secretarul de stat al SUA Antony Blinken a precizat că Occidentul nu va face concesii. Aşadar, Putin este blocat.
Opţiunile lui sunt limitate. El ar putea cere Occidentului să-şi oprească suplimentarea efectivelor pe flancul estic. Ar putea alege de asemenea să-şi verse frustrările asupra opoziţiei într-o încercare de a prezenta Rusia drept o victimă a Occidentului nefast. Sau ar putea testa apele cu o provocare sub steag fals asupra unor cetăţeni ruşi, cei pe care i-a numit cândva „mineri şi tractorişti”. Poate fi o anumită modalitate de a-şi salva pielea, însă există riscul unei scăpări de sub control. Riscul unui război total este enorm.
Există, însă, o certitudine care merită reţinută: Putin nu va începe niciodată un război dacă ar şti că nu l-ar putea câştiga. Aşadar, singura modalitate de asigurare a păcii este de a garanta că Putin nu va ieşi învingător dintr-o confruntare militară, conchide Iulia Latînina, jurnalistă la Novaia Gazeta şi Ecoul Moscovei.
